𝟏𝟓 𝐢𝐚𝐧𝐮𝐚𝐫𝐢𝐞 𝟐𝟎𝟐𝟎 – 𝟏𝟕𝟎 𝐝𝐞 𝐚𝐧𝐢 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐧𝐚𝐬̗𝐭𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐥𝐮𝐢 𝐌𝐢𝐡𝐚𝐢 𝐄𝐦𝐢𝐧𝐞𝐬𝐜𝐮 𝐬̗𝐢 𝐙𝐢𝐮𝐚 𝐂𝐮𝐥𝐭𝐮𝐫𝐢𝐢 𝐍𝐚𝐭̗𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐞

Aniversarea în acest an a Zilei Culturii Naționale are o semnificație deosebită întrucât se împlinesc 170 de ani de la nașterea „Luceafărului literaturii române” (sau 34 de luștri, cum ar fi spus G. Călinescu, criticul literar care a pus bazele „eminescologiei” prin lucrările dedicate vieții și operei „poetului nepereche”). Mihai Eminescu, „românul absolut” cum îl denumea Petre Țuțea, nu a fost numai poetul național, prozatorul care a scris primele povestiri fantastice din literatura română, culegătorul și valorificatorul de folclor, ci și un incisiv gazetar, care nu a ezitat să spună lucrurilor pe nume, atrăgându-și ostilitatea multor contemporani. Un exemplu în acest sens îl constituie articolul 𝐃𝐨𝐫𝐨𝐛𝐚𝐧𝐭̗𝐢𝐢, apărut în gazeta „Timpul” din 30 decembrie 1877, articol generat de sosirea în Capitală a primelor detașamente de soldați români veniți de

pe frontul din Bulgaria. Mihai Eminescu nu a ezitat, în euforia generală produsă de victoria de la Plevna, să prezinte lipsurile cu care se confrunta armata română, lipsuri care se reflectau în aspectul jalnic al soldaților care reveneau de pe front. Deranjați de apariția articolului, neprietenii poetului nu au putut replica în scris decât prin atacuri la persoană, reproșându-i lui Mihai Eminescu faptul că, în tinerețe, în loc să își încheie studiile liceale a preferat să colinde cu trupe de actori ambulanți prin țară. „Toate-s vechi și nouă toate!”

"Au sosit în Bucureşti dorobanţii de pe câmpul de război. Aceşti eroi, cu care gazetele radicale se laudă atâta, sunt, mulţumită guvernului, goi şi bolnavi. Mantalele lor sunt bucăţi, iar sub manta cămaşa pe piele, şi nici cojoc, nici flanelă, nici nimic. Încălţaţi sunt tot atât de rău, unul c-un papuc ş-o opincă, altul c-o bucată de manta înfăşurată împrejurul piciorului, toţi într-o stare de plâns, într-o stare care te revoltă în adâncul inimei. O spunem de mai nainte, nici o scuză, nici o justificare, nici o esplicaţie nu ne poate mulţămi faţă cu această mizerie vădită şi strigătoare la cer. Canibali au fost acei ce i-au trimis iarna la război în asemenea stare? Nu mai întrebăm de au fost români sau nu. Suntem de mai nainte siguri că numai români n-au putut fi aceia cari i-au trimis pe ţăranii noştri în asemenea stare în Bulgaria. Dar am fi putut crede ca să fie cel puţin oameni. Turcii, despre cari se zicea că mor de foame şi de frig, au sosit la Bucureşti mai bine îmbrăcaţi şi mai îngrijiţi decât soldaţii noştri. Ruşii cari pleacă la câmpul de luptă sunt toţi îmbrăcaţi bine, cu cojoc şi cu manta sănătoasă, şi bine încălţaţi; la ai noştri îmbrăcămintea e curat ironia unor haine, e goliciunea parafrazată. Şi astfel au petrecut aceste victime ale radicaliei, ca să nu zicem un cuvânt mai rău, în zăpadă şi în ger, nemâncaţi, neîmbrăcaţi, decimaţi mult mai mult de frig şi de lipsă decât de gloanţele duşmanului. Nu sunt în toate limbile omeneşti la un loc epitete îndestul de tari pentru a înfiera uşurinţa şi nelegiuirea cu care stârpiturile ce stăpânesc această ţară tratează cea din urmă, unica clasă pozitivă a României, pe acel ţăran care muncind dă o valoare pământului, plătind dări hrăneşte pe aceşti mizerabili, vărsându-şi sângele onorează această ţară. Şi pe când aceşti cumularzi netrebnici, această neagră masă de grecotei ignoranţi, această plebe franţuzită, aceste lepădături ale pământului, această lepră a lumii şi culmea a tot ce e mai rău, mai mincinos şi mai laş pe faţa întregului univers face politică şi fanfaronadă prin gazete şi se gerează de reprezentanţii unei naţii ai cărei fii aceste stârpituri nu sunt şi nu pot fi, tot pe atuncea soldatul nostru umblă gol şi desculţ, flămând şi bolnav pe câmpiile Bulgariei, îi degeră mâni şi picioare, de cad putrede de pe trupul viu al omului şi, veniţi înapoi în ţară, cad pe drumuri în ţara lor proprie de frig şi de hrană rea. Şi tot în această vreme vezi greci obraznici în mijlocul Bucureştilor refuzând de a-i primi în cartier. Am ajuns cu teoria de „om şi om” aşa de departe încât fiece grecotei, fiece venitură, fiece bulgăroi e mai om în această ţară decât acel ce-şi varsă sângele pentru ea. Scuzabil n-a fost acest război, dar esplicabil putea să devie purtat în condiţii normale, dar în modul în care s-a purtat, cu oameni goi şi flămânzi, a fost o adevărată crimă, un omor de oameni prin foame şi frig. Consistă această ţară din călăi şi din victime?"

sursa: Arhivele Militare Nationale Romane

Free Joomla! template by L.THEME