MAS - RAPORT SĂPTĂMÂNAL (11 – 17.11.2019)

I. REPUBLICA MOLDOVA. Igor Dodon şi-a instalat guvernul său. II. SUA - NATO. Vizita secretarului general NATO la Casa Albă. III. SUA-TURCIA. Întâlnire între preşedinţii Donald Trump şi Recep Erdogan. IV. SPANIA. Alegerile parlamentare complică situaţia politică. V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 18 – 24.11.2019. Sursă foto: Mediafax I. REPUBLICA MOLDOVA. Igor Dodon şi-a instalat guvernul său. În condiţiile în care Maia Sandu nu a cedat în privinţa unei reforme reale a justiţiei, socialiştii (PSRM) lui Igor Dodon au votat, împreună cu democraţii (PDM), căderea guvernului condus de aceasta. Alianţa „împotriva firii” ACUM – PSRM s-a destrămat. Igor Dodon şi-a instaurat guvernul său cu sprijinul PDM. Din considerente interne, respectiv evitarea unei reforme care

ar zdruncina baza politică a ambelor formaţiuni, PSRM şi PDM, acestea s-au înţeles şi acum sunt, din nou, împreună[1]. Rămâne o singură problemă: cum vor fi amăgiţi sponsorii occidentali, UE şi SUA, cu un simulacru de reformă, astfel încât aceştia să continue finanţarea RM? În rest, Igor Dodon va putea duce RM spre Rusia, dar numai atât cât convine PDM, adică undeva în zona gri, nu sub controlul absolut al Rusiei, dar şi fără pericolul unor reforme reale care ar democratiza RM şi ar apropia-o de Vest. Soluţia aduce stabilitate politică, dar condamnă RM la stagnare. Igor Dodon va putea să se justifice în faţa stăpânului de la Kremlin de ce nu poate implementa rapid un nou Memorandumul Kozak: „moldoveniştii bolşevici”/PSRM nu pot face un asemene pas fără acordul „moldovenilor suverani”, cei din PDM. Aceştia nu sunt de acord cu un nou Memorandum Kozak ... nu încă, dar dacă Vestul, în loc să plătească, îi deranjează prea mult, mai vedem! Guvernul Maia Sandu a picat (12.11), moţiunea de cenzură înaintată de socialiştii lui Igor Dodon fiind sprijinită şi de democraţi. Pentru căderea guvernului Maia Sandu au votat 63 de parlamentari (din 101), cei socialişti şi cei democraţi. PSRM şi PDM au dat dovadă de o complicitate remarcabilă, care s-a repetat la investirea guvernului lui Igor Dodon. Imediat, Igor Dodon a acţionat pentru a îşi promova guvernul său. Acesta a fost prezentat ca fiind un guvern de tehnocraţi, probabil, pentru ca electoratul PSRM, respectiv cel al PDM, dar şi sponsorii occidentali să accepte mai uşor colaborarea dintre aparent duşmanii PSRM şi PDM. Igor Dodon a ales ca prim ministru pe Ion Chicu, fostul său consilier pe probleme financiare. Nu mai puţin de şase miniştrii sunt foşti consilieri prezidenţiali, iar restul sunt, într-un fel sau altul, legaţi tot de Igor Dodon. Acest lucru îi face şi mai periculoşi decât dacă ar fi fost socialişti: una este să fii membrul unui partid subvenţionat de Rusia, aşa cum este PSRM, şi alta este să fii în anturajul unui dovedit agent de influenţă al Rusiei, Igor Dodon. Ion Chicu mai are o calitate: el a fost ridicat de Vlad Plahotniuc, fiind exemplul clar al cinicului politician creat de cele două reprezentante ale „piramidei puterii” din R. Moldova, PSRM şi PDM. Guvernul Chicu a fost votat (14.11) de către deputaţii PSRM şi PDM, cu 62 de voturi. Graba a fost determinată de necesitatea de a îi pune pe sponsorii externi în faţa faptului împlinit, nedându-le posibilitatea de a interveni, dar şi pentru ca noul guvern să poată declanşa rapid simularea reformei justiţiei[2], astfel încât UE şi SUA să continue finanţarea. Realinierea forţelor politice de la Chişinău nu reprezintă o surpriză, ci întoarcerea la normalitate, adică la anormalitatea cronicizată din R. Moldova. În realitate, ACUM reprezenta o anomalie, fiind un partid cu principii, care dorea o reformă reală, dar nu avea o bază socială în rândul celor care deţin, cu adevărat, puterea, „piramida de stat”[3] şi „reţeaua de business”[4]. Această structură de putere este asemănătoare uneia mafiote, cu singura deosebire că membri ei acţionează din poziţia de funcţionari ai statului sau ca cinstiţi oameni de afaceri. Reprezentanţii acestei structuri de putere sunt pe partea pro-rusă, PSRM şi Igor Dodon, iar pe partea „suveranistă”, PDM. Reforma propusă de Maia Sandu le distrugea acestora baza economică, fiind o ameninţare directă la adresa existenţei lor. Firesc, cei doi poli, PSRM şi PDM, s-au aliat pentru a elimina acest pericol major. Deşi PDM şi-a justificat decizia de a pica guvernul Maia Sandu cu fel şi fel de argumente, pasul ulterior, cel de a sprijini guvernul lui Dodon, arată că ceea ce îi uneşte cu socialiştii este mult mai important decât ceea ce îi separă de aceştia (obligatoria orientare prorusă a PSRM contrapusă simulatei orientări prooccidentale a PDM). Probabil, Vestul va accepta simulacrul de reformă pe care îl va face guvernul Chicu, resemnat cu situaţia din RM, dar şi uşurat pentru că scapă de povara „drumului european al RM”. Acest drum nu există, fiind simulat de puternicii din RM doar pentru a primi sprijinul financiar strict necesar pentru susţinerea pe linia de plutire a unui stat pe care chiar ei l-au falimentat. Situaţia va rămâne aşa până la viitoarea criză care se profilează în perspectiva alegerilor prezidenţiale. Maia Sandu a declarat că prioritatea blocului ACUM este „să scăpăm ţara de următorul pericol, iar următorul pericol este Igor Dodon. Igor Dodon împreună cu PDM încearcă să captureze instituţiile statului, să ne fure nouă ce am reuşit atât de greu”. Deşi are dreptate asupra pericolului „Igor Dodon”, Maia Sandu se înşeală asupra diagnosticului: PSRM şi PDM nu au pierdut în nici un moment controlul asupra instituţiilor statului, în perioada recentă asistându-se doar la transferul unei părţi din controlul asupra instituţiilor statului de la PDM, care le domina pe vremea lui Vlad Plahotniuc, la PSRM, respectiv Igor Dodon, care le va domina în viitor. Pentru România, este victoria finală (exact, din eroare în eroare am ajuns … şi la victoria finală): realizăm, în sfârşit, în ce constă „marea şaradă moldovenească”. De vreme ce ambasadorul nostru la Chişinău a declarat, după întâlnirea cu Maia Sandu, că ştie cine vrea reforma justiţiei în R. Moldova, înseamnă că nu ne mai lăsam orbiţi de praful în ochi aruncat de PDM. Fireşte, trebuie să continuăm ajutorarea financiară a RM, pentru simplul motiv că îi avem acolo pe cetăţenii noştri, aflaţi într-o situaţie materială foarte grea. Însă, acest ajutor financiar trebuie privit ca un tribut, aşa cum, în istorie, am plătit tribut atâtor cotropitori, pentru ca românii să supravieţuiască: acum, îi ajutăm pe românii noştri de acolo să trăiască plătind tribut „piramidei puterii” din RM. II. SUA-NATO. Vizita secretarului general NATO la Casa Albă. Trecând aproape neobservată, întâlnirea secretarului general NATO, Jens Stoltenberg, cu preşedintele Donald Trump (14.11) are o importanţă deosebită deoarece pavează calea spre reuniunea aniversară a NATO de la Londra. Cele mai multe Informaţii despre întâlnire au fost transmise de către NATO. În comunicatul NATO, se menţionează că, în cadrul întâlnirii de la Casa Albă, secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, i-a mulţumit preşedintelui Trump pentru capacitatea sa de conducere şi pentru angajamentul său faţă de NATO. Jens Stoltenberg a evidenţiat creşterea cheltuielilor militare de către aliaţii NATO europeni şi de către Canada, care s-au ridicat, în ultimii ani, la mai mult de 100 miliarde $, precum şi faptul că Aliaţii sunt hotărâţi să continue în această direcţie. Jens Stoltenberg a evidenţiat, de asemenea, rolul important al Alianţei în lupta împotriva terorismului internaţional, inclusiv în misiunile de pregătire din Afganistan şi Irak, felicitându-l, cu această ocazie, pe preşedintele Trump pentru recenta operaţie împotriva liderului ISIS, al Baghdadi. El a subliniat importanţa legăturilor dintre Europa şi America de Nord, acestea servind intereselor Aliaţilor. Ulterior întâlnirii, Casa Albă a confirmat participarea preşedintelui Trump la întâlnirea aniversară a liderilor statelor NATO de la Londra. Puţinele imagini apărute au arătat cât de grea a fost misiunea lui Jens Stoltenberg. Un preşedinte Trump, tronând în fotoliul său de preşedinte al „America first”, asculta interogator explicaţiile unui secretar NATO care, foarte probabil, pleda în favoarea Alianţei şi a îndeplinirii angajamentelor financiare de către statele membre NATO, mai ales de către europeni, cu Germania în frunte. Jens Stoltenberg şi-a pregătit bine întâlnirea cu Donald Trump, având în prealabil o serie de întâlniri cu unii lideri europeni, inclusiv cu cancelarul german, Angela Merkel, tocmai pentru a îi putea prezenta acestuia un mesaj convingător. Aceasta este realitatea NATO în prezent. Trebuie să ne bucurăm că aveam această mare realizare, Jens Stoltenberg fiind primit la Casa Albă şi reuşind să îl convingă pe preşedintele Trump că are motive să privească întâlnirea aniversară de la Londra, în decembrie, cu o mai mare deschidere, de vreme ce aliaţii europenii cheltuiesc mai mult pentru apărare, aşa cum li s-a cerut. III. SUA-TURCIA. Întâlnire între preşedinţii Donald Trump şi Recep Erdogan. Fără să rezolve niciuna din multiplele problemele apărute în relaţiile bilaterale, întâlnirea preşedintelui turc, Recep Erdogan, cu preşedintele american, Donald Trump, a fost un succes, tocmai prin faptul că degradarea relaţiilor bilaterale a fost stopată, cel puţin la nivelul aparenţelor. În situaţia actuală, acesta este singurul lucru bun care se putea întâmpla. Relaţia personală bună dintre cei doi preşedinţi a fost cea care a permis acest lucru. Întâlnirea dintre Donald Trump şi Recep Erdogan (13.11) a decurs mai bine decât era de aşteptat. Preşedintele Trump nu a dat curs recomandărilor legislativului american, extrem de critic la adresa lui Erdogan, care ar fi vrut să îi transmită acestuia un mesaj critic, dacă nu chiar de avertizare în privinţa acţiunilor sale interne şi externe, de la autoritarismul din ce în ce mai dictatorial, la recenta incursiune armată în nordul Siriei. Pericolul unei degradări şi mai accentuate a relaţiilor bilaterale a fost evitat, deşi nici unul dintre cei doi preşedinţi nu se poate lăuda că a fost rezolvată măcar una din problemele apărute între cele două state. Au fost discutate toate problemele, inclusiv problema achiziţionării rachetelor ruseşti S 400 de către Turcia şi replica americană de excludere a Turciei din programul avionului F 35. Foarte probabil, nu s-au înregistrat progrese remarcabile, ulterior, preşedintele Erdogan declarând că SUA au greşit atunci când au cerut Turciei să renunţe la achiziţionarea sistemelor de rachete ruseşti S 400, încălcându-i drepturile sale suverane. Totuşi, preşedintele Trump a declarat că se aşteaptă ca problema avioanelor F 35 să fie „rezolvată, într-un fel sau altul”, menţionând că acesta a fost un subiect important al discuţiilor avute, în prezenţa unor senatori republicani, cu preşedintele Erdogan. Pe fondul tergiversării livrării celei de-a doua tranşe a sistemelor de rachete S 400 şi a informaţiilor privind apariţia unor probleme în transferul de tehnologie, atât de dorit de Turcia în cadrul acestui contract, nu este exclus ca Ankara să-l stopeze în faza actuală, fapt care ar permite, reintrarea, condiţionată şi de alte elemente[5], în programul F35. Totuşi, problema este atât militară, cât şi politică. Îi va fi extrem de greu preşedintelui Trump, tolerant faţă de autocraţi ca Erdogan şi având o orientare mercantilă (cooptarea Poloniei nu poate compensa comercial excluderea Turciei din program), să convingă un Congres extrem de ostil preşedintelui Erdogan[6]. Exemplificatoare privind poziţia Congresului este recenta decizie a legislativului american de a recunoaşte genocidul turc asupra armenilor, o lovitură serioasă pentru Ankara. Secretul reuşitei întâlnirii stă în relaţiile personale bune dintre cei doi. Donald Trump a evidenţiat public relaţiile sale personale foarte bune cu Recep Erdogan. Baza acestora constă atât în admiraţia preşedintelui Trump pentru autocraţi ca Erdogan, cât şi în extinderea acestor relaţiilor la unele de tip familial lucrative. Astfel, ginerii celor doi preşedinţi reprezintă principalul canal de comunicare dintre ei. Ginerele lui Erdogan, ministrul de finanţe turc, Berat Albayrak, a fost cel care a făcut aprecierea vizitei: delegaţia turcă condusă de Recep Erdogan ar fi avut discuţii fructuoase la Washington, în contextul în care cele două state caută să depăşească multiplele probleme apărute în relaţiile bilaterale. Un lucru bune este dezamăgirea declarată de preşedintele Trump, în prezenţa lui Erdogan, privind aprecierile făcute despre starea NATO de preşedintele francez, Emmanuel Macron. Totuşi, parcă nu este indicat să critici un diagnostic, fie el unul exagerat, în prezenţa celui care a provocat boala. În final, să vedem partea plină a paharului: o stopare, măcar temporară şi de suprafaţă, a escaladării tensiunilor dintre cele două state, deşi, concret, nu s-a rezolvat nimic. Pentru preşedintele Trump, vizita a picat bine, în contextul în care Camera Reprezentanţilor a început audierile publice în procesul de impeachment. Şi pentru preşedintele Erdogan, a fost un succes: a demonstrat că Washingtonul comunică cu el chiar şi după ce l-a sfidat făţiş. Ar fi bine ca acest succes să temporizeze acţiunile sale, dar este greu de crezut că se va întâmpla aşa, ideologia şi politica internă fiind determinante. Mai ales acum, când operaţiunea din Siria a dus nu numai la o creştere a popularităţii sale, dar şi la divizarea adversarilor săi politici. Vom vedea răspunsul în reacţia Ankarei la sancţiunile pe care UE le va introduce pentru a penaliza Turcia pentru explorarea gazelor în Zona Economică Exclusivă a Ciprului. Probabil, va fi una negativă. Întrebarea este cât de negativă va fi? Va ajunge la nivelul utilizării „sabiei lui Damocles” a migraţiei? Îşi va cumpăra UE securitatea cu banii pe care îi va da lui Erdogan pentru ajutorarea emigranţilor sirieni? IV. SPANIA. Alegerile parlamentare complică situaţia politică. Gândite de socialişti ca fiind alegerile în urma cărora pot forma mai uşor guvernul, acestea (10.11) au avut cu totul alt rezultat, slăbindu-le poziţia, dar şi complicând scena politică, prin diminuarea centrului şi ascensiunea extremei drepte. Deşi socialiştii susţin că pot forma un „guvern progresist” (în terminologia stângii, obţinerea sprijinului populiştilor de stânga, dar refuzând centrul), acest lucru nu va fi posibil fără sprijinul formaţiunilor mai mici, regionale, şi chiar a independentiştilor catalani. Partidul Socialist a câştigat 120 de locuri (cu 3 mai puţine) din cele 350 de locuri ale Camerei Deputaţilor. Populiştii de stânga, Podemos, au câştigat 35 de locuri (cu 7 mai puţine), iar Mas Pais, 3 locuri. Centrul s-a prăbuşit, Ciudadanos obţinând doar 10 locuri (cu 47 mai puţine!). Dreapta a avut o revenire, Partidul Popular obţinând 89 de locuri (cu 23 mai multe), iar extrema dreaptă a crescut simţitor, VOX obţinând 52 de locuri (cu 28 mai multe). O pleiadă de partide cu bază regională au obţinut între 1 şi 6 locuri, iar separatiştii catalani, Junts per Catalunya, 8 locuri. Dreapta este exclusă din jocul formării guvernului, o coaliţie între dreapta, centru şi extrema dreaptă neajungând la majoritatea absolută de 176 de locuri. Oricum, i-ar fi fost greu Partidului Popular şi Ciudadanos să facă o alianţă cu VOX, o extremă dreapta antimigraţie în plină ascensiune. O „mare coaliţie” între Partidul Socialist şi Partidul Popular a fost respinsă de liderul socialiştilor, Pedro Sánchez. Socialiştii au anunţat că vor căuta o alianţă de guvernare de stânga, „progresistă”, alături de Podemos, exact alianţa care nu a putut fi realizată anterior. De această dată, lucrurile au evoluat mai uşor, liderii celor două formaţiuni transmiţând semnale pozitive în vederea realizării alianţei. Însă, pentru a obţine majoritatea absolută, ei au nevoie de voturile grupărilor mici. Crucial, intră în joc separatiştii catalani, de votul cărora este nevoie. Socialiştii au trimis unele semnale spre aceştia, dar o Spanie întreagă se întreabă care va fi preţul cerut de aceştia pentru a sprijini un guvern de stânga la Madrid. Spania se află în faţa unei noi instabilităţi politice, cele două probleme, formarea unui guvern socialist la Madrid, respectiv politica separatistă a catalanilor intersectându-se. La nivel european, cel puţin până când se găseşte o soluţie de compromis (cu ce preţ?) la Madrid, Spania trece pe lista statelor europene cu probleme politice interne. V. Evoluţii de urmărit în săptămâna 18 – 24.11.2019. ISRAEL-GAZA. Lichidarea unui lider al Jihadului Islamic Palestinian a declanşat o serie de atacuri cu rachete din Gaza spre Israel şi replica armatei israeliene. Încercarea de a se ajunge la un armistiţiu a fost întreruptă de noi atacuri. Asistăm la o nouă fază a războiului dintre Israel şi Iran, sponsorul Jihadului Islamic Palestinian. Escaladarea tensiunilor poate avea un anumit impact politic în Israel, unde continuă discuţiile legate de formarea guvernului. RUSIA – SUA. Sergei Naryshkin, şeful serviciului secret extern rus, a anunţat că este improbabilă prelungirea acordului privind controlul armamentului nuclear strategic, New START. Evoluţiile legate de acest acord, cât şi cele post-INF vor marca aspectele militare ale relaţiilor dintre Rusia şi SUA, respectiv NATO. UCRAINA. După ce preşedintele francez, Emmanuel Macron, a anunţat că Parisul va găzdui, pe 09.12, întâlnirea în format normand, cu participarea preşedinţilor Putin şi Zelenski, este interesant de urmărit modul cum se va contura o soluţie politică pentru conflictul din Donbass. Cât va ceda Kievul, mai ales că poziţia sa este slăbită, pe fondul procesului de impeachment din SUA (sprijinul Washingtonului este incert)? RUSIA. În timp ce Vladimir Putin transmite semnale că a venit timpul pentru ridicarea sancţiunilor (ultima dată, la summit-ul BRICS), dezvăluirile care apar (dovezi privind implicarea liderilor de la Kremlin în conflictul din Donbass prezentate de comisia care anchetează doborârea MH17) sau vor apărea (raportul privind acţiunile subversive ale Rusiei în Marea Britanie) ar putea să ducă la acumularea de noi acuzaţii la adresa Kremlinului. Cum va reacţiona Kremlinul la această situaţie, în condiţiile în care a făcut eforturi mari ca să pară neagresiv, tocmai pentru a pregăti o apropiere de Vest care să ducă la ridicarea sancţiunilor? SUA. Deşi rezultatul este previzibil, procesul de impeachment al preşedintelui Trump va concentra toată atenţia Americii şi nu numai. [1] Zvonurile conform cărora Igor Dodon pregătea, încă din luna august, căderea guvernului Maia Sandu, complotând cu PDM au, foarte probabil, o bază. Un indicator important al cooperării dintre PSRM şi PDM va fi … retragerea acuzaţiilor împotriva lui Vlad Plahotniuc. Nu este un fapt imposibil: dacă un spion dovedit nu este anchetat de procuratură, de ce ar fi anchetat un mafiot nedovedit? [2] Ion Chicu a declarat că propunerile Maiei Sandu au fost respinse de Comisia de la Veneţia. Acesta este un neadevăr. Chicu a anunţat că va trimite, în regim de urgenţă, propunerile guvernului său pentru a fi aprobate la viitoarea întrunire a acesteia, din luna decembrie. Fireşte, pe hârtie, totul va arăta corect şi legal, dar în realitate va fi doar paravanul sub care justiţia din RM va continua să facă injustiţie, controlată fiind de PSRM şi PDM. Motivul îl ştiu toţi, RM duce lipsă, în toată „piramida puterii”, inclusiv în justiţie, de „conştiinţe”. [3] Moştenitoare a nomenclaturii şi aparatului represiv sovietic, „piramida de stat” constă în subordonarea tuturor instituţiilor statului unor grupuri de interese, de la ministere şi instituţiile de forţă la administraţia locală. Acestea funcţionează nu atât pentru apărarea intereselor statului şi societăţii, cât într-o logică care serveşte intereselor celor care deţin, de facto, puterea, prin relaţii de „tribalism aleatoriu” (de la nepotism la cumetrii şi de la cele ad hoc, în baza intereselor personale, la cele de asociere de tip mafiot). Corupţia este doar un eufemism în caracterizarea acestui sistem. Un exemplu istoric este cel în care un detaşament SIS a arestat escorta unui transport de câteva sute de kilograme de droguri formată din … angajaţi ai detaşamentului special al Poliţiei, condusă de o rudă apropiată a ministrului de interne de atunci! [4] Cuvântul „business” are o semnificaţie aparte în spaţiul post-sovietic, fiind mai aproape de ilegal, decât de legal. Născută din furtul generalizat ce a urmat prăbuşirii URSS, „reţeaua de business” are nevoie de protecţie, „krîşă”, din partea „piramidei de stat”, pe care o plăteşte aşa cum îi plăteau micii afacerişti pe rackeţii în anii 90. Un rol important în asigurarea protecţiei sau, mai degrabă, în atacarea ilegală a proprietăţii, îl are justiţia ... care face injustiţie! [5] Se vorbea despre neoperaţionalizarea sistemului S 400 deja achiziţionat. Oricum, partea turcă vorbise, deja, despre neconectarea acestuia la reţeaua de apărare antiaeriană a NATO, dar SUA considerase această soluţie ca fiind insuficientă. [6] Săptămâna trecută, un grup bipartizan din Congres i-a cerut preşedintelui Trump ca, „dată fiind situaţia actuală, considerăm că nu este indicat ca preşedintele Erdogan să viziteze SUA”. Acesta le-a ignorat recomandarea. sursa: monitorulapararii

Free Joomla! template by L.THEME