„Aveam 30 ani când viața s-a oprit. Când s-a lăsat cortina și ziduri au început să fie înălțate”. Mircea Vulcănescu

Pentru Mircea Vulcănescu, „viața s-a oprit la vârsta de 30 de ani” (ca să parafrazăm o reclamă din vremurile noastre), atunci când a fost condamnat la opt de ani de temniță în regimul comunist. Viața lui Mircea Vulcănescu s-a oprit la vârsta de aproape 48 de ani, în închisoarea Aiud, când a plecat din această lume spunând celor de lângă el cuvintele testamentare „să nu mă răzbunați”. „Greu se poate explica faptul că cea mai mare parte a geniilor lumii, și când spun aceasta mă gândesc și la cele ale neamului nostru, s-au săvârșit din viață la vârste relativ tinere sau la vârste care nu erau chiar vârstele senectuții. Una dintre aceste sclipiri ale inteligenței românești, care a plătit tribut morții înainte de a spune tot ceea ce condensase providența în spiritul său la zămislire ca și pe parcursul vieții sale, a fost Mircea Vulcănescu. Poate că jertfa acestor oameni deosebiți va atârna mult în balanța judecații

transcendente pentru istorie, pentru noi acești mulți rămași să huzurim în viață și în lut sau pentru că ingratitudinea noastră comportamentală și grija noastră estompată, ca și indiferența noastră de a proteja pe acești oameni, care n-am făcut nimic pentru a-i ocroti, a-i pune la adăpost de furia năvălirilor barbare din toate timpurile și toate direcțiile, pe cei care dețineau făclia culturii și spiritualității noastre românești. Cu Mircea Vulcănescu s-a săvârșit una dintre cele mai mari nedreptăți. Mircea Vulcănescu nu fusese un factor decizional al politicii guvernului din care făcuse parte, el nu făcuse politică, el fusese un tehnician care nu urmărise decât ca economia românească să se dezvolte pe coordonate favorabile patriei sale, căci, cred că nimeni nu va contesta faptul că el a fost un mare patriot și a făcut tot ce i-a stat în putință nu ca să servească un regim politic, ci națiunea sa. Mai întâi că Mircea Vulcănescu nu avusese idei politice în sensul de apartenență la o ideologie politică și în al doilea rând că el nu a fost titularul Ministerului de Finanțe, ci subsecretar de stat la acest minister. În ambele cazuri el nu putea fi implicat din punct de vedere juridic într-o afacere politică. Mircea Vulcănescu era un mare gânditor și un economist tehnocrat, dar mai ales un mare specialist în domeniul finanțelor publice. La arestarea sa, în 1946, a cerut permisiunea de a-și pregăti în celula sa propria-i apărare. La proces, pledoaria-i a durat șase ore, arătând că economia tării, deși ne găseam în stare de război, departe de a fi suferit eșecuri, dimpotrivă a prosperat și ca rezultat a fost evidențiat faptul că la arestarea sa a lăsat în safeurile Ministerului de Finanțe, deci în tezaurul țării, nu mai puțin de 17 vagoane de lingouri de aur. Tribunalul nu a avut însă nici un fel de înțelegere, iar prejudecățile de care sufereau membrii completului de judecată și ordinele primite de aceștia s-au răsfrânt asupra soartei acuzatului. După condamnare, Mircea Vulcănescu a fost depus la închisoarea Jilava, cu ani grei de temniță în spate. Mai mulți deținuți într-o cameră, era doar perioada de vârf a arestărilor, impunea în mod firesc să-și organizeze viața în așa fel încât rigorile temniței să se facă cât mai puțin resimțite. De aceea era mereu solicitat să vorbească, căci Mircea Vulcănescu avea multe de spus. Deși el nu era un mare consumator de biblioteci, era totuși o inteligență sclipitoare înnăscută și un scormonitor al sensurilor adânci ale lucrurilor. Nu refuza nimănui conversația pentru că în contactul cu alții se descoperea pe el însuși. Constantin Noica l-a imortalizat de minune când a spus despre el că: Avea nevoie de alții spre a fi el însuși. El se oglindea în sufletele altora care îl incitau să se descopere pe sine și să caute sensuri noi problemelor ce ei le ridicau. Acest om cu alură de mag, pe care-l vedeai cu capul plecat și ochii întorși înspre sine, iradia bunătate și înțelepciune. Inițiator împreună cu alți intelectuali de mare valoare, după primul război mondial, al grupului și manifestului "Crinul Alb", îl desemnează ca pe unul dintre liderii generației sale. Întâlnirea cu profesorul Nae Ionescu, mentorul și profesorul său, îl trezește la o realitate nouă, românească; metafizica creștin - ortodoxă. Dar nu rămâne aici. Plurivalența spiritului său îl determină să facă și studii strălucite de economie politică în străinătate. Așa ajunge el, în perioada războiului, un tehnocrat în materie de economie și finanțe în ministerul de resort. Nu este de trecut cu vederea faptul că la vârsta de numai 24 de ani, prin intermediul Elenei Văcărescu, concepe un plan de redresare economică a Cehoslovaciei, la solicitarea președintelui Thomas Masaryk. Incitat de colegii săi de cameră de la închisoarea Jilava să le vorbească, într-o zi, un paznic lipsit de bun simț și mai mult de omenie l-a ascultat la ușă prezentând diverse idei filozofice. Și cum bunul simț la acești cerberi ai utopiei se transformase într-o parodie, acum ei fiind delatori, mincinoși, călăi, se încadrau astfel în jaloanele moralei comuniste. Deci, fără nici un pic de înțelegere pentru soarta acestor nefericiți oameni care stăteau dincolo de gratii și căutau prin paliative să-și ușureze suferința, l-a scos pe acest mare și pașnic gânditor din camera în care de bine de rău era protejat împotriva unor eventuale surprize și, dimpreună cu alți doi deținuți pedepsiți pentru cine știe ce vini închipuire, dezbrăcați complet și obligați să stea trei zile și trei nopți într-o cameră neîncălzită, în plină iarnă, cameră în care apa se scurgea de pe pereți și tavan. Aceasta nu însemna altceva decât o condamnare la moarte, mai ales că unul dintre ei, cel mai tânăr, era deja bolnav de plămâni. Conștienți de pericolul care-i paște, și-au pus problema salvării lor. Dar cum, în ce condiții? ... Venea noaptea, dacă vor sta așa în picioare, dezbrăcați, vor răci, deci se vor îmbolnăvi și datorită lipsei unui tratament medical eficace vor muri curând. De aceea au plănuit ca unul dintre ei să se așeze pe betonul umed și rece iar ceilalți doi să se culce peste el. Fiecare dintre cei trei au vrut să se sacrifice. Dar cel care a biruit până la urmă a fost Mircea Vulcănescu. El trebuia să fie sacrificatul, căci el a fost cel mai încăpățânat. În conștiința lui a strigat cu mai multă tărie spiritul de jertfă proprie. Acesta a fost examenul suprem pe care l-a trecut Mircea Vulcănescu, creștinul și naționalistul, în fața istoriei Neamului Românesc, în momentele cele mai cutremurătoare, de încleștare și luptă cu slugile lui Lucifer. După terminarea pedepsei de trei zile, consecința fatală a și apărut. Mircea Vulcănescu a făcut o pneumonie care a constituit sorgintea sfârșitului său tragic, prea timpuriu, la numai 48 de ani. Manifestările extrem de violente ale bolii sale i-au obligat pe cei ce dirijau destinul acestor oameni năpăstuiți de o soartă mașteră să-l interneze la infirmeria închisorii. Pentru moment situația părea că s-ar fi ameliorat, dar morbul nemilos al bolii mocnea în trupul său. (…) Acest neam, se pare, că dorește mereu jertfe, dar jertfe din rândul celor mai buni dintre noi, celor mai ageri la spirit dintre toți, celor mai luminați. Amintirea lui Mircea Vulcănescu va rămâne neștearsă în inimile celor ce l-au cunoscut și, asemenea unui munte, cu cât ne-am îndepărtat mai mult de el, în timp, măreția lui a devenit și mai impresionantă. Poziția lui creștină, mărturisită prin cuvintele lui testamentare: "Să nu mă răzbunați", îi definește întreaga măreție morală”. (George Popescu Glogoveanu, Sub sabia cavalerilor apocalipsului, Editura Majadahonda, București, 1997, pp. 37-43) sursa: activenews

Free Joomla! template by L.THEME