De Ziua Culturii Române - MIRCEA ELIADE pe românește, nu din/prin alte surse si interpretari

ME

FRAGMENTE:

Mircea Eliade, Mituri, Vise și Mistere, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998

pp.134-136 ”

Sacrul, în consecință, se manifestă și el ca o forță, ca o putere. Pentru a indica actul manifestării sacrului am propus termenul hierofanie. Acest termen e comod pentru că nu implică nici o precizare suplimentară: el nu exprimă nimic altceva decât ceea ce

implică etimologic conținutul său, cu alte cuvinte că sacrul ni s-a arătat, s-a manifestat. S-ar putea spune că istoria religiilor – de la cele mai elementare până la cele mai evoluate – e constituită dintr-un număr considerabil de hierofanii, de manifestări ale realităților sacrale. Plecând de la cea mai elementară hierofanie – manifestarea sacrului într-un obiect oarecare, de exemplu, o piatră sau un copac – și până la hierofania supremă, incarnarea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, nu există nici o ruptură. Pe planul structurii ne aflăm în fața aceluiași misterios: manifestarea a ceva cu ”totul altfel” – a unei realități care nu aparține lumii noastre – în obiecte care fac parte integrantă din lumea noastră ”naturală”, ”profană”. Occidentul modern este încercat de o anume indispoziție în fața acestor nenumărate forme de manifestare a sacrului: îi e greu să accepte că pentru anumite ființe umane sacrul poate să se manifeste în pietre sau arbori, de exemplu. Dar nu trebuie uitat că nu este vorba despre venerarea pietrei în sine sau de un cult al arborelui în sine, piatra sacră, arborele sacru nu sunt adorate în calitatea lor de pietre sau de arbori, ci în calitatea lor de hierofanii, pentru că ele se arată într-un anume fel, care nu este nici piatră, nici copac, ci sacrul ganz andere. Formele și mijloacele de manifestare ale sacrului variază de la un popor la altul, de la o civilizație la alta. Dar rămâne mereu același fapt paradoxal – adică ininteligibil – că sacrul se manifestă și, în consecință, se limitează și încetează astfel de a mai fi absolut. Acest lucru este foarte important pentru înțelegerea specificității experiențelor religioase; dacă admitem că toate manifestările sacrului se echivalează, că cea mai uimilă hierofanie și cea mai terifiantă teofanie prezintă aceeași structură și se explică prin aceeași dialectică a sacrului, vom înțelege atunci că nu există nici o ruptură esențială în viața religioasă a umanității. Să examinăm de aproape un singur exemplu: hierofania care are loc într-o piatră și teofania supremă, Incarnarea. Marele mister constă în faptul că sacrul chiar se manifestă, căci, așa cum am văzut mai sus, manifestându-se într-o piatră. Dar suntem înclinați să uităm că Dumnezeu el însuși acceptă să se limiteze și să se istoricizeze incarnându-se în Iisus Hristos. Acesta este, repetăm, marele mister, acel mysterium tremendum: faptul că sacrul acceptă să se limiteze. Iisus Hristos vorbea aramica, nu sanskrita, nici chineza. El a acceptat limitarea în viață și în istorie. Continuând să fie Dumnezeu nu mai era Atotputernicul – așa cum pe un alt plan sacrul manifestându-se într-o piatră sau într-un arbore renunță să mai fie Totul și se limitează. Bineînțeles că sunt mari deosebiri între nenumăratele hierofanii; dar nu trebuie niciodată pierdut din vedere că structurile și dialectica lor sunt mereu aceleași”.

pp.159-162 ”

... Toate acestea dovedesc că simbolismele derivând din structura și activitatea Ființelor Supreme celeste au continnuat să domine viața religioasă a umanității arhaice, chiar după ce aceste Ființe au dispărut din cult; simbolismul a păstrat într-o manieră aluzivă și ocultă amintirea Persoanei divine care s-a retras din lume. Simbolism nu vrea să zică raționalism; dimpotrivă; dar în perspectiva unei experiențe religioase de tip personalist, simbolismul se confundă cu raționalismul: este ”abstract”, nu ține cont de Persoana divină, de ”Zeul viu” cu a sa tremenda majestas și cu al său mysterium fascinans de care vorbea Rudolf Otto. În consecință, credința veritabilă respinge atât sacralizarea vieții ilustrată prin cultul unor zei ca Baal sau Astarte, cât și religiozitatea ”abstractă” fondată numai pe simboluri și idei. Iahve este Persoana divină care se revelă în Istorie și în acesta constă marea lui noutate. Zeul s-a mai revelat și în alte părți ca Persoană: să amintim teribila epifanie a lui Krșna din Bhagavad-Gītā (XI, 5 sq.). Dar această revelație a Ființei Supreme, sub forma lui Krșna s-a produs într-un loc mitic, Kurukșetra, și într-un timp mitic: Marea Bătălie între Kauravi și Pandavi. Dimpotrivă, căderea Samariei s-a întamplat în istorie, și această cădere a fost dorită și provocată de Iahve: era o teofanie de tip nou, necunoscută până atunci: era o intervenție a lui Iahve în Istorie. În consecință, ea nu era reversibilă, nici repetabilă. Căderea Ierusalimului nu repetă căderea Samariei: ruina Ierusalimului revelează o altă teofanie istorică, o altă ”mânie” a lui Iahve. Asemenea mânii pun în evidență acea tremenda majestas dependentă de o Persoană, Iahve, și nu de o putere religioasă transpersonală. Ca Persoană, adică în calitate de Ființă bucurându-se de libertate perfectă, Iahve iese din ”abstract”, din simbol, din generalitate, acționează în Istorie și întreține relații cu persoane istorice. Și când Dumnezeu-Tatăl se ”arată” într-un fel radical și complet, incarnându-se în Iisus Hristos, istoria devine ea însăși o teofanie. Concepția tipului mitic și a eternei ei reîntoarceri este definitiv depășită. Aceasta a fost o mare revoluție religioasă; atât de mare încât n-a putut fi asimilată nici în două mii de ani de creștinism. Ne vom explica: când sacrul se manifesta numai în Cosmos, era ușor de recunoscut; pentru omul religios precreștin, era, într-adevăr, ușor să distingă o piatră sacră de toate celelalte pietre care nu încorporau sacrul; ușor să distingă un semn încărcat de putere – o spirală, un cerc, o svastică etc. – de toate celelalte care nu erau; ușor chiar să despartă timpul liturgic de timpul profan: la un moment dat timpul profan înceta să mai curgă, și o dată cu ritualul începea și timpul liturgic, timpul sacru. Pentru iudaism, dar mai ales pentru creștinism, divinitatea se manifestase în Istorie. Hristos și contemporanii lui făceau parte din Istorie. Dar nu numai din Istorie, bineînțeles: Fiul lui Dumnezeu, incarnându-se, acceptase să suporte Istoria – întocmai precum sacralitatea manifestându-se în cutare sau cutare obiect cosmic accepta, paradoxal, nenumăratele condiționări ale obiectului. Pentru creștin, în consecință, se produce o separare radicală între diferitele evenimente istorice: anumite evenimente au fost teofanii (exemplu, prezența istorică a lui Hristos), altele nu sunt decât evenimente profane. Dar Hristos, prin Corpul său Mistic, Biserica, continuă să fie prezent în Istorie. Și de aici se creează pentru creștin o situație extrem de dificilă. E nu poate refuza istoria, dar nici nu o poate accepta în întregime, El este obligat continuu să aleagă, să distingă în masa evenimentelor istorice evenimentul care, pentru el, ar putea fi încărcat de o semnificație salvatoare. Știm cât de dificilă este această alegere: în Istorie, separarea între sacru și profan – atât de clară și precisă în timpurile precreștine – nu mai este evidentă. Cu atât mai mult cu cât, de două secole, căderea omului în Istorie a devenit virtiginoasă. Numim ”cădere în Istorie” conștientizarea produsă în omul modern a multiplelor condiții istorice a căror victimă este. Cât de mult invidiază creștinul șansa hindusului! În concepția indiană, omul din kali-yuga este și el căzut, adică e condiționat de viața carnală: ocultarea Spiritului în carne este aproape totală, și trebuie început de la carne pentru a regăsi libertatea spirituală. Dar creștinul modern se simte căzut nu numai prin condiția sa carnală, ci și prin condiția sa istorică. Nu Comosul, nici Carnea – Viața – îi creează obstacole pe drumul Salvării, ci Istoria, teroarea Istoriei. Creștinul modern reușește poate să se apere de tentațiile vieții, dar îi este imposibil să reziste în calitatea sa de creștin, o dată prins între roțile Istoriei. Or, trăim o epocă în care nu putem evita roata Istoriei decât printr-un act curajos de evaziune. Dar evaziunea este interzisă adevăratului creștin. Pentru el nu există ieșire: pentru că Incarnarea a avut loc în Istorie, pentru că venirea lui Hristos marchează ultima și cea mai înaltă manifestație a sacralității în lume – creștinul nu se poate salva decât în viața concretă, istorică, viața aleasă și trăită de Hristos. Noi știm ce-l așteaptă; ”groaza și frica”, ”sudoarea cu picături mari de sânge”, ”agonia”, ”tristețe până la moarte” (Luca, 22, 44; Marcu, 14, 24)”.

Free Joomla! template by L.THEME