S-au aflat moaştele Episcopului Unirii, Dionisie Erhan

de

Maica Epistemia Goncearenco, stareța Mânăstirii Suruceni din Basarabia: „Avem o comoară pe care Dumnezeu a scos-o la lumină” „Va veni vremea când credinţa cea vie, devotamentul doctrinei şi pilda vlădicăi să fie larg mărturisite şi propovăduite, spre fericita lui pomenire şi spre întărirea inimilor”, scria la 29 septembrie 1943 Gala Galaction, la câteva zile după plecarea la Domnul a Episcopului basarabean Dionisie Erhan, o personalitate cu totul aparte a neamului românesc, cu un rol providențial în făurirea Marii Uniri de la 1918. Și iată că a venit vremea când lucrarea acestui mare ierarh al Bisericii noastre, din păcate puțin cunoscută astăzi, să iasă la

lumină și, poate, nu întâmplător Dumnezeu a ales ca pilda acestui smerit slujitor al Său „să fie larg mărturisită” tocmai în anul Centenarului Marii Uniri. Despre personalitatea acestui „principe al credinței creștine”, așa cum a mai fost numit, dar și despre îmbucurătoarea descoperire de la mormântul său ne vorbește, în interviul ce urmează, maica Epistemia Goncearenco, stareța Mânăstirii Suruceni, veche vatră monahală aflată nu departe de Chișinău, de care Episcopul Dionisie Erhan a fost foarte legat și unde a și fost înmormântat după o viață de „Viteaz în Legea creștină Strămoșească și în dragostea de Neam”. Maică stareță, sunteți în ample lucrări de restaurare și cu această ocazie ați fost recent martora unei descoperiri minunate. V-aș ruga să ne spuneți despre ce este vorba. Prin mila lui Dumnezeu, suntem, într-adevăr, martorii unor lucruri minunate. Vara aceasta am început restaurarea Bisericii Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, unul din cele mai vechi edificii de pe teritoriul mânăstirii, construcția fiind începută în anul 1825, apoi finalizată și sfințită în anul 1828. Inițial, eram cam rezervați pentru a realiza în acest an lucrările de restaurare, deoarece biserica necesită consolidări serioase și acestea sunt destul de costisitoare, iar în mânăstire sunt în desfășurare și alte lucrări de construcție și restaurare. Dar se vede că așa a fost voia Episcopului Dionisie Erhan (1868-1943), ca anume în acest an să purcedem la restaurarea bisericii în a cărei criptă se află. De ce spun că așa a dorit? Deoarece anul 2018 este un an jubiliar, cu semnificații deosebite, dacă-l raportăm la istoria neamului românesc din care a odrăslit și la personalitatea Episcopului Dionisie. Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire, pentru care marele nostru înaintaș, Episcopul Dionisie, s-a implicat în mod direct. De asemenea, în acest an se împlinesc 75 de ani de la trecerea în lumea celor drepți a vrednicului nostru arhiereu (17 septembrie 1943), 100 de ani de la hirotonia sa în treapta e Episcop (22 iulie 1918) și 150 de ani de la naștere (2 noiembrie 1868). Și nu este întâmplător faptul că tocmai în anul centenar unul din promotorii și făuritorii Marii Uniri este scos de Dumnezeu din mormânt. În timpul săpăturilor executate în jurul cavoului stareților mânăstirii, muncitorii au observat o spărtură în partea din spate a cavoului. Ne-am apropiat, la chemarea dânșilor, și am constatat că mormintele fuseseră profanate în perioada ocupației sovietice. Am solicitat binecuvântarea Preasfințitului Siluan Șalari, Episcopul de Orhei, Vicar al Mitropoliei Chișinăului, pentru a lua o decizie în legătură cu ceea ce aveam de făcut în continuare. Am primit binecuvântarea de a deschide integral cavoul și, la rugămintea noastră, preacuviosul arhimandrit Porfirie Dobre, starețul Mânăstirii Sireți (situată în apropiere), împreună cu părinți ai mânăstirii, au deschis cavoul și în el am aflat trupul neatins de stricăciune al arhiereului Dionisie. Trupul s-a păstrat în chip minunat, adică puțin uscat și intact, așa cum mărturisește de veacuri tradiția ortodoxă referitor la descoperirea osemintelor oamenilor plăcuți lui Dumnezeu, care au viețuit, s-au nevoit, s-au desăvârșit și s-au îndumnezeit mărturisind Ortodoxia. Trupul neatins de stricăciune al Episcopului Dionisie înseamnă că ne aflăm în fața unor sfinte moaște? Faptul că s-a aflat trupul Episcopului Dionisie Erhan în stare de nestricăciune mărturisește că avem în față un Om, ierarh al Bisericii, care prin viața și nevoințele sale a dobândit îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu. Potrivit tradiției și învățăturii Bisericii Ortodoxe, vorbim de sfinte moaște ale trupurilor îndumnezeite ale sfinților preaslăviți, adică oficial canonizați de către Biserică. În cazul Episcopului Dionisie Erhan, trupul său este o primă mărturie că acest arhiereu a trăit și s-a „hrănit cu cuvintele credinței și ale bunei învățături” (I Timotei 4, 6), adică a căutat curăția și sfințenia, iar Dumnezeu, Cunoscătorul inimilor, a încununat rodul acestor căutări. Binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Vladimir ne încurajează să pornim pe calea de înaintare pentru canonizarea Episcopului Dionisie, pentru că trupul său neatins de stricăciune și viața sa ne încredințează de faptul că Dumnezeu preaslăvește pe cei ce L-au cunoscut în această viață prin post, sporită rugăciune și dăruire deplină pentru Biserica Sa. Maică Epistemia, întrucât numele său nu este, din păcate, cunoscut la adevărata sa valoare și înălțime, vă rugăm să evocați personalitatea și lucrarea acestui vrednic slujitor al lui Hristos și al neamului său… Preasfințitul Episcop Dionisie, cu numele de botez Dimitrie, s-a născut la 2 noiembrie 1868, în satul Bardar, județul Lăpuşna (astăzi raionul Ialoveni, Republica Moldova). Tatăl său se numea Vasile, iar mama sa Adriana, oameni simpli și foarte evlavioși, neamul Episcopului Dionisie Erhan trăgându-se din răzeși, arcașii Sfântului Voievod Ștefan cel Mare. La 28 noiembrie 1883, la vârsta de 15 ani, Dimitrie Erhan a intrat ca frate în Mânăstirea Suruceni (pe atunci schit). Tânărul nevoitor al lui Hristos este profund marcat de chipul luminos al ieroschimonahului Serafim Blănarul, starețul mânăstirii, model pilduitor de autentică viață monahală, care a avut o înrâurire binefăcătoare asupra sa. De asemenea, ieromonahii Anatolie Turovici și Iosif Botea l-au înconjurat cu toată atenția și dragostea părintească, fiind pentru el îndrumători încercați și susținători sinceri pe calea grea a nevoinței călugărești. Era o fire smerită, evlavioasă, sensibilă, plină de noblețe sufletească. Era dornic de carte, stătea cufundat ore întregi asupra Sfintei Scripturi, literaturii patristice, asupra dogmaticii ortodoxe. Studiul istoriei neamului îi trezește un sentiment de durere pentru destinul nefericit al multpătimitorului teritoriu dintre Prut și Nistru. În 1890 a devenit rasofor, iar la 25 septembrie 1899 a fost tuns în monahism, primind numele de Dionisie. În anul 1900 a fost hirotonit ierodiacon, iar în 1904 este hirotonit în treapta de ieromonah. În 1906 îndeplinește ascultările de stareţ la Suruceni, iar în 1908 a devenit stareț. În 1911, starețul Dionisie a fost distins cu cruce de aur La 7 noiembrie 1909, Schitul Suruceni capătă statut de mânăstire, întrucât era foarte prosper din punct de vedere material şi bine amenajat. În 1911, starețul Dionisie a fost distins cu cruce de aur, iar în luna mai a anului 1918 este avansat în rangul de arhimandrit. Ieromonahul, ulterior arhimandritul și în cele din urmă Episcopul Dionisie, a fost cel mai longeviv stareţ al Mânăstirii Suruceni. A avut în permanență conștiința unității naționale, încrederea într-un destin măreț al neamului său. S-a aflat în fruntea mișcării moldovenilor din Basarabia (1904-1905), a ocrotit și a găzduit între zidurile Mânăstirii Suruceni pe mulți dintre militanții și luptătorii pentru Unire. Pentru meritele excepționale pe ogorul bisericesc și pe cel național, la 22 iulie 1918, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ales pe arhimandritul Dionisie Erhan arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului, cu titlul al Ismailului, fiind hirotonit în Catedrala Mitropolitană din Iași. În 1923, după înființarea Episcopiei Cetatea Albă-Ismail, i s-a dat titlul de Tighineanul. În perioada respectivă (1918-1934) continuă să fie și stareț al Mânăstirii Suruceni. Eruditul arhimandrit Dionisie a fost un autodidact, singur și-a cules și și-a aprofundat cunoștințele teologice și istorice. Mânăstirea Suruceni avea o bibliotecă bogată, cu multe ediţii rare în limba română, aduse de stareţ de peste Prut cu mult timp înainte de dezlănțuirea Primului Război Mondial. Pe parcursul anilor i-a învăţat a citi şi a scrie româneşte pe toţi fraţii din mânăstire, se îngrijea ca monahii să fie instruiți, să cunoască adevărul de credință ortodoxă, istoria Bisericii și a neamului. Totdeauna găsea cuvinte pe înțelesul fraților din mânăstire și al țăranilor neștiutori de carte. Se simțea la fel de sigur și în mediul tinerilor intelectuali. Ca urmare a contactului cu tinerii, deseori așternea pe hârtie unele cugetări. O făcea cu multă îndemânare, de parcă ar fi ținut o predică, în cuvintele lui fiind acea simplitate care imediat își găsea cititorul. În 1932 a fost ales locţiitor de Episcop al Cetății Albe-Ismail şi rămâne doar stareţ titular al Mânăstirii Suruceni. La 20 octombrie 1933 a fost ales Episcop titular al Ismailului, fiind înscăunat abia la 15 mai 1934, întrucât era o problemă – Episcopul ales Dionisie nu poseda titlul de licențiat în Teologie, ceea ce împiedica Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să confirme alegerea sa. Dar Consiliul profesoral al Facultății de Teologie din Chișinău, împreună cu senatul Universității din Iași (Facultatea de Teologie din Chișinău ținea de Universitatea din Iași), luând în considerare dorința unanimă a credincioșilor din sudul Basarabiei de a-l avea ca Episcop pe arhiereul Dionisie Erhan, într-o însuflețită ședință, la inițiativa decanului, profesorul Nicolae Popescu-Prahova, i-a acordat cu mari elogii titlul de Doctor Honoris Causa. Ședința a avut loc în ziua de 21 martie 1934 și la ea au luat parte zece profesori, formând majoritatea. Profesorul Nicolae Popescu-Prahova a afirmat că Episcopul Dionisie Erhan este un profund cunoscător al dogmelor Ortodoxiei, arătând în același timp meritele ierarhului pe tărâmul religios, precum și ostenelile sale considerabile pe tărâmul românesc Basarabia, aflată sub stăpânirea rusă, ceea ce a făcut ca nu de puține ori să-și riște viața spre a face ca sentimentul românesc și credința strămoșească să rămână neatinse. După ce i s-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa, Sfântul Sinod s-a întrunit în ședințele din 18-19 aprilie 1934, sub președinția primului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, și a confirmat alegerea Preasfințitului ca Episcop titular al Episcopiei Cetatea Albă-Ismail. „Cel ce neîntrecut m-a povățuit cu judecățile Lui” Episcopul Dionisie a purces la îndeplinirea chemării sale fiind călăuzit de râvna apostolică față de învățătura Domnului Hristos și de dragostea față de Țară. La învestirea sa ca Episcop al Ismailului avea să spună câteva cuvinte pline de sinceritate, pe care aș vrea să le amintesc. Spunea așa: „Mă gândesc și la mine, neputinciosul, care din tinerețe am lăsat coarnele plugului și mi-am aruncat soarta mea în noianul milelor și al îndurărilor lui Dumnezeu, Cel ce neîntrecut m-a povățuit cu judecățile Lui, necunoscute de mine până-n clipa de față…, ca să primesc, după rânduiala datinilor strămoșești consfințită de veacuri, toiagul păstoririi… Acest toiag simbolizează pentru mine nu un semn de stăpânire, ci va fi pentru mine un reazem în greutățile, în răspunderile dregătoriei bisericești și în purtarea cu bine a crucii celei grele ce este pusă pe umerii mei neputincioși… În viața mea am supt învățăturile Sfintei Scripturi, ale Sfinților Bărbați ai Bisericii Ortodoxe, care m-au povățuit și îndrumat în toate împrejurările și greutățile din viața mea.” E drept că Episcopul Dionisie n-avea învățătură dobândită prin școli, el educându-se să facă ascultare față de Sfânta lui Hristos Biserică. Dar nu mai prejos era și știința sa în teologie, știință pe care o poseda fără să fi obținut vreo diplomă și pe care o explica și o înfățișa credincioșilor cu un real talent oratoric, într-o frumoasă limbă românească, în care puternic se resimțea aroma vechilor cărți bisericești. Mitropolitul Gurie Grosu, sfințindu-l Episcop, i-a spus: „Preasfinției tale nu-ți trebuie diplomă. Ai învățat Academia vieții, ceea ce mie îmi lipsește…” Pe lângă opera mare de zidire sufletească pe care a înfăptuit-o în Eparhie, Episcopul Dionisie a ridicat în orașul Ismail clădirea bisericii episcopale și a înființat Orfelinatul eparhial „Episcopul Dionisie”. A deschis în orașul Ismail o tipografie și o fabrică de lumânări. Sub îndemnul Preasfinției sale au fost reparate o mulțime de biserici din județul Ismail. La Mânăstirea Schimbarea la Față a Mântuitorului din satul Borisăuca a întemeiat o școală de pictură bisericească, o bibliotecă și un atelier de covoare (țesătorie națională). La Giurgiulești a contribuit la construcția unei școli pe lângă biserică. În orașul Bolgrad a reparat capital Catedrala Schimbarea la Față a Mântuitorului, construită între anii 1833 și 1838. Multe și mărețe fapte au rămas în inimile creștinilor ortodocși în urma slujirii în sudul Basarabiei a Episcopului Dionisie Erhan, care n-a uitat nici de baștină și pe cheltuiala sa a ridicat o biserică în cinstea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil în satul Sociteni, județul Lăpușna (astăzi raionul Ialoveni). Ca Episcop de Cetatea Albă-Ismail, a păstorit cu râvnă până în anul 1940. În vara acelui an, în timp ce armata sovietică ocupa Basarabia, auzind cumplita veste despre cedarea Basarabiei, s-a refugiat grăbit peste Prut, în România. Nicidecum nu s-a putut împăca cu ideea cedării meleagului natal. În România a fost desemnat locţiitor de Episcop (Episcop-locotenent) la Argeş (1940-1941), continuând să poarte titlul „al Cetăţii Albe-Ismail”. Dar gândul îi era mereu acasă și, la 1 septembrie în 1941, s-a întors în Basarabia, la Mânăstirea Suruceni, al cărei stareț rămăsese neîntrerupt. La 17 septembrie 1943, marele ierarh s-a stins din viață la Spitalul central din Chișinău, de unde a fost adus pe jos, în procesiune, și a fost înmormântat în grop niţa Mânăstirii Suruceni, sub proscomidiarul bisericii de vară cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, acolo unde a fost a doua sa baștină, locul nașterii sale duhovnicești. Pe piatra sa de mormânt este o inscripție foarte frumoasă și relevantă pentru personalitatea acestui mare ierarh… Da, într-adevăr… Doar în câteva rânduri este redat un adevăr incontestabil despre viața demnă de urmat a acestui mare om și ierarh al neamului românesc: „Episcopul Dionisie Erhan (1868-1943), Vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului (1918-1932), Episcop al Ismailului (1932-1940), Episcop al Argeșului (1940-1941), Răzeș din Bardarul Lăpușnei; Luminatu-s-a singur prin învățătura cărții și fost-a cuvios călugăr din pruncie. Stareț aici îndelungă vreme (1908-1934), Viteaz în Legea creștină Strămoșească; Neșovăielnic în dragostea de Neam. Cald sprijinitor al tinerilor spre lumina cărții. Pildă de păstor duhovnicesc – Cu grai frumos, cu râvnă sfântă… până la moarte. Dormi în pace, iubite părinte, frate și unchi.” Maică stareță, cum ar trebui să-l cinstim pe acest mare ierarh, despre care un alt mare basarabean, publicistul și preotul martir Vasile Țepordei, spunea că este o „adevărată comoară națională”? E necesar să-l readucem pe acest mare Episcop în inima și conștiința poporului ortodox, în memoria intelectualității românești, pentru că, într-adevăr, avem o comoară pe care nicidecum nu trebuie să o dăm uitării. Iar acum suntem chemați și să readucem la viață acest râu plin de sfințenie, plin de Ortodoxie. La moartea Episcopului Dionisie, părintele profesor Gala Galaction avea să consemneze în câteva rânduri, demne de toată admirația, vrednicia acestui arhiereu al lui Hristos. Și aș vrea să citez o parte din aceste rânduri întrucât sunt foarte frumoase și evocatoare. El spunea, între altele: „Dacă aveai prilejul să-l priveşti în faţă şi să-l auzi vorbind, era o revelaţie. Ochii lui de o rară limpezime, fruntea lui albă şi înaltă şi cuvântul lui neaoş românesc, izvorând ca din cronici, îţi dovedeau o preţioasă şi aparte personalitate…; Episcopul Dionisie era un eminent exemplar. Nu învăţase carte oficială niciodată. Fusese şi rămăsese fiul, călugărul şi, pe urmă, stareţul Mânăstirii Suruceni. Şi cu toate acestea era un mare cărturar bisericesc. (…) Episcopul Dionisie era, însă, mai mult decât un puternic autodidact. Era un suflet dăruit de sus cu incomparabilul dar al credinţei. Era o inimă încinsă de focul tainei creştine. Convorbirea lui, mărturisirile lui particulare şi liturgice aveau căldura şi sclipirile sfântului jeratic, pe care-l purta ascuns sub haina lui de aba călugărească. Va veni vremea când credinţa cea vie, devotamentul doctrinei şi pilda vlădicăi Dionisie Erhan să fie larg mărturisite şi propovăduite, spre fericita lui pomenire şi spre întărirea inimilor. (….) Din fericire, este o lume întreagă basarabeană care îmi este martoră şi care, odată şi odată, va şti să ştie să spună multe despre acest fiu al neamului nostru şi despre acest arhipreot [arhipăstor] al Bisericii Mântuitorului. Arhiereul Dionisie Erhan a avut (…) o activitate lungă în zilele măreţe ale Unirii. În Mânăstirea Suruceni, al cărei stareţ era, călugărul Dionisie Erhan aduna pe prieteni, sfătuia, hotăra… în ceasurile cele grele premergătoare. Toţi basarabenii patrioţi de acum un sfert de veac au fost dacă nu ucenicii, dar cel puţin bine sfătuiţii vânjosului patriot Dionisie Erhan.” Și iată că a venit vremea să mărturisim și să propovăduim credința cea vie a Episcopului Dionisie. Noi avem acum datoria sfântă să aflăm date amănunțite despre viața și nevoințele sale, să scoatem la lumină tot ceea ce a mai rămas încă nedescoperit despre acest mare ierarh al neamului nostru. Din tot ceea ce ne-ați spus despre Părintele Episcop Dionisie, înțelegem că a fost un luptător și un biruitor. De altfel, el însuși se considera astfel, după cum aflăm dintr-un interviu acordat lui Vasile Țepordei: „Eu n-am dat niciodată îndărăt, spunea el. Viața mea este un lanț nesfârșit de lupte și biruințe. N-am luptat niciodată pentru interese personale. Și de aceea am biruit întotdeauna.” Ce avem de învățat, maică stareță, din aceste minunate cuvinte? Din aceste cuvinte și din întreaga viață și activitate ale Preasfințitului Dionisie învățăm să urmăm cu sinceritate slujirea noastră, fiecare acolo unde este chemat. Să nu căutăm ale noastre, adică ale egoismului, ci să ne dăruim întru totul celor ce sunt spre zidire. Să nu ne înfricoșăm de valuri sau de căderi, să îndrăznim, așa cum ne învață Mântuitorul: „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea.” (Ioan 16, 33) Și dacă vom conștientiza cu smerenie și neîmplinirile noastre, atunci să fim siguri că gândurile, cuvintele, faptele noastre vor atrage din belșug harul lui Dumnezeu, Care plinește cele cu neputință omului. Cine iubește cu adevărat pe Dumnezeu și pe semeni nu pune pe prim plan interesele personale, nu rămâne insensibil, indiferent la sufletul neîmplinit, neîmpăcat și răzlețit al celui de lângă el. Să căutăm așadar fără vicleșug! Să ne rugăm sincer! Să fim luminoși la chip și senini în toate încercările, să fim păstrători și promotori ai credinței și ai graiului strămoșesc, asemenea Episcopului Dionisie! Amin. 23 septembrie 2018 sursa: Lumea Monahilor nr. 135, septembrie 2018

Free Joomla! template by L.THEME