headerphoto
GHEORGHE BUZATU: CUM A FOST CEDATĂ BASARABIA ÎN IUNIE 1940 DESPRE CUM A FOST CEDATA BASARABIA IN IUNIE 1940 (fragment) PDF Imprimare Email
Scris de Administrator   
Luni, 26 Iunie 2017 19:04

(Din volumul Gheorghe Buzatu” Hitler, Stalin, Antonescu”)

În ce-i priveşte pe liderii celorlalte grupări şi fracţiuni politice burgheze şi democratice, trebuie subliniat faptul că mulţi au fost implicaţi în deciziile de cedare a regiunilor istorice ale Basarabiei, Nordului Bucovinei, Transilvaniei şi Cadrilaterului, motivând cu toţii – dar, în fapt, urmând indicaţiile camarilei – că erau preocupaţi de  asigurarea dăinuirii cu orice preţ a statului şi poporului român, fiind, pe de altă parte, convinşi că soarta războiului nu fusese nicidecum decisă în vara anului 1940. Opţiunile lor au fost exprimate deschis în cadrul unor Consilii de Coroană, anume convocate de către Carol al II-lea, la 27 iunie şi 30-31 august 1940, pentru dezbaterea notelor ultimative sovietice în privinţa Basarabiei şi Bucovinei şi a presiunilor Axei în problema Transilvaniei/85. În cadrul respectivelor Consilii sau în afara lor s-au exprimat categoric împotriva cedărilor teritoriale Nicolae Iorga/86, Iuliu Maniu/87 şi Gheorghe I. Brătianu/88.

În vara anului 1940, după victoria Germaniei în Vest, în evenimentele desfăşurate în Europa Est-Centrală rolurile au fost oarecum redistribuite comparativ cu perioada crizei din august 1939: U.R.S.S. a luat locul Germaniei, iar România pe cel al Poloniei.

Manifestările şi rezultatul au fost, se înţelege, acelaşi: agresorii s-au încurajat şi susţinut între ei, iar victima, în cele din urmă, a trebuit să cedeze. Desfăşurarea contactelor diplomatice a fost cercetată în amănunt, iar documentele-probă editate sunt prea bine cunoscute/89, astfel încât nu mai insistăm asupra tuturor detaliilor.

În acest loc se impune să precizăm momentul ales de Kremlin pentru a se adresa oficial României cu cereri ultimative privind cedarea neîntârziatăşi integrală a Basarabiei şi Bucovinei. Era a doua zi după capitularea Franţei, aliatul continental numărul unu al României, şi în clipa în care Reichul nazist îşi avea concentrate forţele principale ale Wehrmachtului în Vest, la sfârşitul campaniei declanşate în 10 mai 1940, iar V. M. Molotov, liderul guvernului şi al diplomaţiei sovietice, a socotit necesar să-l convoace pe ambasadorul german la Moscova, contele Friedrich von der Schulenburg, pentru a-i aduce la cunoştinţă că U.R.S.S. se decisese ca, potrivit paragrafului 3 din protocolul auxiliar secret al pactului de neagresiune din 23 august 1939, să se adreseze Bucureştilor pentru a obţine “soluţionarea” problemelor Basarabiei şi Bucovinei. Dând asigurări că guvernul sovietic va face tot posibilul pentru a “proteja interesele germane în România”, Molotov şi-a exprimat convingerea că Reichul “nu se va opune desfăşurării acţiunii sovietice, ci o va susţine”/ 90. În urmă cu mai mulţi ani, la Moscova s-a dat publicităţii stenograma sovietică a întrevederii Molotov – von der Schulenburg din 23 iunie 1940/91 .

         Se desprindea ideea că, după ce în 1939-1940, Kremlinul aşteptase în zadar vreun semnal din partea României pentru “soluţionarea” situaţiei Basarabiei şi Bucovinei, era cazul să “ridice din nou” această problemă Bucureştilor. Moscova se aştepta la o reglementare “paşnică”, altfel – a ameninţat liderul sovietic – U.R.S.S. “o va rezolva prin forţa armată”/92. Von der Schulenburg şi-a reamintit de tratativele de la Moscova din august 1939 şi, după ce a reafirmat poziţia de atunci (consacrată, de altfel, în protocolul adiţional secret) că Reichul “nu are interese politice în Basarabia (de Bucovina nici vorbă!), a relevat, în schimb, că avea “interese economice care acum [în 1940] s-au amplificat din cauza războiului”/93. A dat asigurări că va înştiinţa Berlinul/94 .

         Iniţiativa sovietică a provocat iritare la Berlin. Nu era vorba numai de momentul în care Kremlinul deschisese criza, ci şi de faptul că pretenţiile sovietice excedau înţelegerii Molotov – von Ribbentrop din august 1939. Ministrul de Externe al Reichului a întocmit un memorandum special pentru A. Hitler, precizând limitele negocierilor cu Molotov la semnarea pactului de neagresiune: acord în privinţa Basarabiei, nimic despre Bucovina/95. Hitler, desigur informat, “a tunat şi a fulgerat” contra lui Stalin, care încălca propriile angajamente asumate. Ceea ce l-a determinat pe Führer ca, de îndată după încheierea campaniei din Vest şi, deşi Marea Britanie nu fusese subjugată,să se gândească – nota generalul Franz Halder, şeful Statului Major General al forţelor terestre germane, la 25 iunie 1940 în Jurnalul său/96 – la o expediţie împotriva U.R.S.S. Oricum, era o chestiune de timp, iar planul operaţiunii “Barbarossa” nu avea să fie aprobat decât la 18 decembrie 1940/97 . Aşa încât, la 25 iunie 1940, Joachim von Ribbentrop l-a împuternicit pe contele von der Schulenburg să-i afirme lui Molotov “consecvenţa” Reichului în îndeplinirea angajamentelor asumate prin protocolul adiţional secret din 23 august 1939 în privinţa Basarabiei; cât privea revendicarea Bucovinei de către U.R.S.S., aceasta constituia “o noutate”/98 . Iată un motiv pentru ca Reichul să mizeze pe soluţionarea “paşnică” a diferendului sovieto-român, Kremlinul fiind atenţionat că Berlinul avea în România “interese economice dintre cele mai mari”, în principal în domeniul agricol şi petrolier. Era un motiv pentru care avertismentul german era cuprins în subtextul declaraţiei lui Molotov: U.R.S.S. să-şi reglementeze diferendul cu Bucureştii, dar trebuia ca Moscova săştie în mod clar “cât de mare este interesul nostru ca România să nu devină teatru de război”/99 .

         Condiţiile erau întrunite pentru o nouă întrevedere Molotov – von der Schulenburg, tot la 25 iunie 1940, un prilej de reafirmare a punctelor de vedere, inclusiv despre Bucovina. U.R.S.S. a reafirmat recunoaşterea “intereselor Germaniei faţă de chestiunile economice ale României”, dar nu putea admite “tărăgănarea” de către Bucureşti a diferendului teritorial legat de Basarabia şi Bucovina/100 . Prin Molotov, guvernul sovietic s-a angajat săţină la curent Berlinul cu formularea pretenţiilor teritoriale faţă de România, după cum, tot astfel, a promis să nu încurajeze pretenţiile Ungariei şi Bulgariei/101. Este neîndoielnic că, urmare a celor dezbătute la 25 iunie 1940 de contele von der Schulenburg cu Molotov, U.R.S.S. şi-a “moderat” pretenţiile la adresa României, limitându-şi cererile la Basarabia şi Bucovina de Nord (cu oraşul Cernăuţi).

         Aceasta i-a comunicat deschis Molotov lui von der Schulenburg, în după-amiaza zilei de 26 iunie 1940/102 . Ambasadorul german a primit tot sprijinul guvernului său pentru a “convinge” de urgenţă România să cedeze, altfel un război în zonă devenind “inevitabil”.

         Molotov, la rândul său, s-a angajat să nu ţină Reichul în ignoranţă în acţiunea proiectată pentru “zilele imediat următoare”/103 .

         Se ştie prea bine că n-avea să fie aşa… Doar peste câteva ceasuri, în seara zilei de 26 iunie 1940, la ora 22,00, V. M. Molotov l-a convocat pe ministrul român la Moscova, Gheorghe Davidescu, pentru a-i înmâna cea dintâi notă ultimativă privind cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord către U.R.S.S./104 . Cercetările istoricilor români/105 au surprins desfăşurarea generalăşi în detaliu a evenimentelor intervenite. Se cunoaşte că, în cursul nopţii de 26/27 iunie 1940, Gheorghe Davidescu a reuşit să trimită la Bucureşti textul notei ultimative/106 şi, concomitent, cu mari dificultăţi legate de transmitere, raportul pe marginea întâlnirii sale cu V. M. Molotov/107 . Din acest ultim document deducem, în chip necondiţionat, că diplomatul român a adoptat, în asemenea împrejurări hotărâtoare, o atitudine demnăşi curajoasă,că a apărat cu vehemenţă drepturile şi interesele ţării sale şică a combătut deschis, fără menajamente, tentativele lui Molotov de a justifica raptul teritorial. În acest sens, reţinem din finalul telegramei cuprinzând raportul: “… În argumentarea mea m-am mărginit a expune drepturile imprescriptibile şi mai tari decât orice acord internaţional ale României asupra Basarabiei, drepturi care, dacă pot fi confirmate de un tratat, nu pot suferi nici o ştirbire prin faptul că unul dintre semnatari n-a efectuat ratificarea [referire la Japonia, care n-a ratificat tratatul internaţional privind Basarabia din octombrie 1920]. Am combătut, apoi, observaţiile sale [ale lui Molotov] în ceea ce priveşte condiţiile interne din Basarabia. Am arătat, în fine, că termenul de 24 de ore mi se pare insuficient pentru guvernul român să poată lua o hotărâre într-o problemă atât de importantă pentru viitorul neamului nostru”/108 .

         În ultimii ani, cercetările în arhivele române şi ex-sovietice au condus la

descoperirea unor noi documente referitoare la momentele esenţiale ale crizei din iunie-iulie 1940/109. Între acestea, un loc distinct îl ocupă cele trei stenograme ale întrevederilor Molotov – Gheorghe Davidescu, din 26 iunie 1940 (după orele 22), 27 iunie 1940 (după orele 23) şi 28 iunie 1940 (după ora 1,25) ele fiind integral valorificate110 şi minuţios examinate/111. Stenogramele sunt extrase din aşa-zisul jurnal de cabinet al fostului ministru de Externe sovietic şi au fost întocmite de un anume Boris F. Podţerob.

         După ce a ascultat şi a primit textul notei ultimative sovietice, Gheorghe Davidescu a dezvoltat în faţa lui V. M. Molotov o temeinică demonstraţie pe tema drepturilor româneşti în Basarabia şi Bucovina de Nord, un prilej de a puncta o atitudine energică:“Basarabia a fost de cinci secole românească […]. Bucovina niciodată n-a aparţinut Rusiei…”/112. Era – a continuat diplomatul român – în interesul U.R.S.S. ca, la graniţa de Vest, să existe “o Românie puternică, unită în frontierele ei etnice şi istorice”/113 .

         V. M. Molotov a exprimat dezacordul guvernului sovietic/114, ceea ce n-a fost suficient pentru Gheorghe Davidescu/115, care a lansat acest îndemn: “Să lăsăm istoria să judece”/116. De asemenea, el a refuzat să preia harta pregătită de Molotov, pe care fusese trasată “noua graniţă” pe Prut dintre U.R.S.S. şi România/117. În final, Molotov i-a reamintit lui Davidescu cum că, în ziua de 27 iunie 1940, care tocmai avea să înceapă, U.R.S.S. aştepta răspunsul guvernului de la Bucureşti la nota ultimativă predată/118 . În viziunea guvernului sovietic, care pregătise în amănunt acţiunea declanşată/119, România n-ar fi trebuit să dea decât un răspuns favorabil pretenţiilor sale, sec formulate, în chipul următor: “Guvernul sovietic – citim în nota din 26 iunie 1940 – propune guvernului Regal de la Bucureşti:

1. Să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia;

2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele

potrivit cu harta alăturată.

Guvernul sovietic îşi exprimă speranţa că Guvernul Român va primi propunerile

U.R.S.S.…”/120 .

Bucovina de Nord nu reprezenta decât o reparaţie parţială, totuşi “un mijloc de despăgubire” a pierderii suferite, chipurile, de U.R.S.S., prin “ocuparea” Basarabiei de către România vreme de 22 de ani.

 

În sprijinul politicii externe sovietice, prezentarea notei ultimative s-a făcut sub ameninţarea cu recurgerea la forţă în cazul neacceptării ei. Formula consacrată era cuprinsă în prevederea ce trimitea la situaţia existentă, marcată de faptul că “slăbiciunea militară a U.R.S.S. a trecut în domeniul trecutului”/121 .

         Nu este greu de închipuit care a fost efectul notei Molotov din 26 iunie 1940 la Bucureşti. Au avut loc consultări între reprezentanţii forţelor politice, regele Carol al II-lea, sesizând pericolele, s-a impus în poziţia de arbitru al situaţiei, au fost consultaţi–fără rezultate pozitive – aliaţii din Înţelegerea Balcanică, s-au pus speranţe zadarnice în reacţia Germaniei, al cărei îndemn categoric “Cedaţi!” – exprimat în temeiul bunelor raporturi şi chiar al conlucrării sovieto-germane de după 23 august 1939 – a venit mult prea rapid pentru ca să nu se bănuie că Moscova şi Berlinul acţionau de conivenţă. Ceea ce, după cum a rezultat din examinarea documentelor diplomatice, era pe deplin adevărat şi, concomitent cu starea reală de completă izolare internaţionalăşi cu erorile comise de guvernele regimului de dictatură carlistă, va determina România să se încline în faţa forţei.

         În mod concret, la 27 iunie 1940, s-au întrunit două Consilii de Coroană, iar, în baza deciziilor de cedare adoptate, guvernul Gheorghe Tătărescu a transmis Moscovei – ca răspuns la nota ultimativă sovietică din ajun – un prim mesaj care vorbea de “discuţii amicale”122. Or, Moscova nu avea nevoie de aşa ceva. În seara aceleiaşi zile, cu începere de la orele 23,00, Molotov l-a convocat din nou pe Davidescu/123. Cu câteva ceasuri înainte de-a se întâlni cu Molotov, Davidescu aflase că omologul său german la Moscova, contele von der Schulenburg, intervenise la Kremlin pentru a obţine prelungirea termenului stabilit în nota ultimativă sovietică, ceea ce Molotov n-a admis, dimpotrivă, a adăugat că, în lipsa unui răspuns pozitiv, “trupele sovietice îşi vor începe operaţiunile la miezul nopţii”/124 .

         În atare situaţie, primindu-l în seara de 27 iunie 1940 (ora 23,00) pe Davidescu, care aducea nota de răspuns a Bucureştilor la primul ultimatum125, Molotov a respins tentativele Bucureştilor de … tergiversare, precizând că replica era „ambiguă”/126 , pe moment, nimic altceva nu era de negociat decât “numai asupra evacuării trupelor româneşti din Basarabia şi nordul Bucovinei”/127. Retragerea trupelor române trebuia să înceapă chiar a doua zi, fiind simultană cu intrarea trupelor sovietice între Prut şi Nistru.

         Pentru aceasta, Molotov urma să se consulte cu liderii Armatei Roşii, iar, după aceea, avea să se revadă cu Davidescu, pentru a-i comunica în scris răspunsul la nota primită de la Bucureşti/128.

         În adevăr, la 28 iunie 1940, cu începere de la ora 1,25, el a revenit la Ministerul Afacerilor Externe al U.R.S.S. pentru a primi din mâinile lui Molotov personal textul celui de-al doilea ultimatum sovietic/129. Predându-i documentul, liderul sovietic a încheiat, pe un ton ameninţător/130, că guvernul său nu admitea “nici o amânare. Toate termenele deja au expirat (subl. ns.)”!

         Revenit la Legaţie, Davidescu s-a îngrijit de transmiterea (28 iunie 1940, ora 2,25) a celei de a doua note ultimative sovietice Bucureştilor/131, iar guvernul român îi va indica trimisului său, prin telegrama cifrată nr. 39 039, ca să înştiinţeze în cursul zilei, la ora 11,00, partea sovietică de acceptul României de a evacua teritoriul dintre Prut şi Nistru/132. Decizia se explica prin voinţa guvernului român de a evita “gravele urmări pe care le-ar fi avut recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei”/133, acţiuni care, evident, cădeau în responsabilitatea U.R.S.S., ceea ce putea constitui un blam internaţional ori la judecata istoriei, dar care, totuşi, era un lucru insuficient în raport cu răul admis – sfârtecarea parţială a teritoriului naţional. Iar evacuarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord a reprezentat, într-o perspectivă de numai 60-70 de zile pe atunci, începutul prăbuşirii României Mari. Responsabilitate care, întreagă,cădea în seama imperialismelor vecine şi, nu mai puţin, în aceea a Bucureştilor, unde, totuşi, se acceptase decizia de abandonare a provinciilor istorice din răsărit.

         La Bucureşti, în dimineaţa de 27 iunie 1940, de îndată după ce s-a recepţionat şi descifrat integral textul telegramei lui Gheorghe Davidescu, cuprinzând relatarea întrevederii sale cu Molotov din seara precedentă, cercurile guvernamentale, deja cuprinse de derută, în urma semnalelor din cursul nopţii, au trecut la… acţiune. Carol al II-lea şi comilitonii săi, guvernul condus de Gheorghe Tătărescu au recurs, pentru

dispersarea responsabilităţilor, la autoritatea a două Consilii de Coroană, reunite, ambele, în cursul zilei de 27 iunie 1940: primul, cu începere de la ora 12,20 (pentru dezbaterea conţinutului notei ultimative), iar al doilea, după ora 21,00 (pentru examinarea reacţiilor după prezentarea aceleiaşi note ultimative sovietice din 26 iunie 1940).

         Beneficiind de o sursă fundamentală, precum Jurnalul regelui Carol al II-lea, este interesant de delimitat cercul răspunderilor. Astfel, la primul Consiliu de Coroană au participat 27 de miniştri şi consilieri regali, dintre care 11 s-au pronunţat împotriva acceptării notei ultimative sovietice (Nicolae Iorga, George G. Mironescu, dr. Constantin Angelescu, Victor Iamandi, Victor Antonescu, Ştefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Traian Pop, H. Hortolomei, Petre Andrei şi Ernest Urdăreanu), 10 pentru, 5 pentru discuţii şi 1 rezervat. Surprinzătoare este concluzia memorialistului pe marginea bilanţului. Deşi 11 demnitari prezenţi se pronunţaseră contra, suveranul conchidea în mod straniu: “De la început [de la începutul şedinţei] s-a văzut tendinţa către cedare…”/134 . Mărturiile lui Carol au fost confirmate, relativ recent, de către un alt martor de vază: Petre Andrei, cu al său Jurnal/135. Ambii actori surprinşi în epicentrul evenimentelor – unul pe post de “primă vioară”, celălalt de secondant – depun mărturie în acest sens:

-că, la propunerea lui Urdăreanu, s-a decis mobilizarea;

-că, în raport cu opiniile enunţate, trebuia să se caute “a câştiga timp de la ruşi”;

-că, în funcţie de evenimentele în continuă derulare, să fie convocat un nou Consiliu de Coroană/136 .

Se aveau în vedere şi o eventuală modificare a guvernului, pentru funcţia de premier fiind vizat Alexandru Vaida-Voevod, cooptarea lui Ion Inculeţşi Ion Nistor, ca reprezentanţi ai provinciilor ameninţate şi desemnarea lui Constantin Argetoianu la conducerea Ministerului Afacerilor Străine (în locul lui Ion Gigurtu)/137 .

La şedinţa din seara zilei de 27 iunie 1940 au fost prezenţi 28 de consilieri regali şi miniştri, survenind o singură schimbare în decor prin invitarea şi prezenţa lui Alexandru Vaida-Voevod/138. Regele, în continuare extrem de conştiincios, prezintă

nominal rezultatul votului pentru primirea/respingerea notei ultimative a Kremlinului:

-19 pentru;

-6 contra (Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Ştefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Traian Pop, şi Ernest Urdăreanu);

-1 vot expectativ (Victor Antonescu);

-2 voturi pentru (ale lui Gheorghe Tătărescu şi Florea Ţenescu), despre care însă memorialistul nu reţine nimic/139.

Suveranul nu se poate abţine şi încredinţează Jurnalului: “Am ieşit din el [din Consiliul de Coroană] amărât şi dezgustat: toţi acei care făceau pe eroii la prânz s-au dezumflat. Numai 6 voturi din cei 26 prezenţi [se ignoră prezenţa şi poziţia premierului şi şefului Marelui Stat Major] au fost pentru rezistenţă. Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti…”. După Petre Andrei, datele prezentate de generalii Florea Ţenescu şi Ioan Ilcuş ar fi fost “uluitoare”, decisive în a întări convingerea că România nu putea să reziste în faţa unei agresiuni din partea U.R.S.S., combinată, eventual, cu atacurile Ungariei şi Bulgariei/140 . Astfel, la aviaţie, raportul dintre România şi U.R.S.S. era de 0 la 5, iar, în ce privea forţele de infanterie, România dispunea de 40 de divizii, comparativ cu 141 divizii (U.R.S.S., Ungaria şi Bulgaria laolaltă)/141. Totul trebuia să conducă (şi a condus!) la întărirea concluziei celor prezenţi că România nu avea altă cale de urmat decât acceptarea pretenţiilor teritoriale ale Kremlinului.

Astăzi, după mai mult de o jumătate de veac de la evenimentele examinate/142, este desigur, cazul să ne întrebăm serios dacă:

1. Nu ar fi fost posibilă respingerea notei ultimative sovietice?

2. Participanţii la Consiliul de Coroană, pe umerii cărora regele Carol al II-lea arunca întreaga responsabilitate a pierderii Basarabiei şi Nordului Bucovinei, nu cumva au fost intoxicaţi în chip premeditat pentru a li se forţa opţiunile şi, dacă era aşa, în ce împrejurări, de către cine şi de ce?

Primul aspect ce se impune a fi relevat priveşte faptul că, în iunie 1940, factorii politici şi militari de la Bucureşti, opinia publică naţională, n-au împărtăşit în totalitate punctul de vedere după care admiterea pretenţiilor sovietice ar fi fost unica soluţie. Nu insistăm asupra poziţiilor exprimate, chiar în Consiliul de Coroană, de Nicolae Iorga şi ceilalţi care au votat împotriva evacuării Basarabiei şi Nordului Bucovinei. Cu titlu de exemplu, menţionăm protestul energic (acoperit cu câteva mii de semnături) rostit la 2 iulie 1940 de Ştefan Ciobanu în şedinţa comună a comisiilor de politică externă ale Camerei şi Senatului. Cu acelaşi prilej, s-a prezentat un memoriu subscris de Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Constantin I. C. Brătianu, Virgil Madgearu, Constantin Angelescu, Stelian Popescu ş.a. Generalul Ion Antonescu a fost primit la 1 iulie 1940 în audienţă de către regele Carol al II-lea, înaintând o scrisoare de protest contra admiterii cedărilor de teritorii/143 , ceea ce, după cum se ştie, a provocat reacţia monarhului şi surghiunirea semnatarului. Reţinem din scrisoarea adresată Regelui: “Poporul şi armata au fost dezarmaţifără luptă. Demoralizarea lor este fără limită. Lipsa lor de încredere în conducător este totală. Ura lor, în contra vinovaţilor, a tuturor vinovaţilor de ieri şi de azi creşte…”. Iar, în concluzie, viitorul şef al statului român înţelegea să se dovedească neînduplecat şisă facă recomandări: pe plan intern şi extern ţara fusese precipitată în catastrofă; încercarea de reparaţii n-o puteau face acei care fuseseră vinovaţi de pregătirea şi dezlănţuirea ei, căci n-ar fi făcut decât să o sporească. Ieşirea era una singură: “Trebuie schimbat imediat şi sistemul, [schimbaţi] şi oamenii”/144 .

         Al doilea aspect ce stăruie în atenţia noastră atunci când ne propunem să aflăm un răspuns la întrebările formulate este următorul: cât de temeinice, cât de exacte au fost datele expuse în şedinţele Consiliilor de Coroană din 27 iunie 1940 de către persoanele cele mai autorizate – premierul Gheorghe Tătărescu, generalul Florea Ţenescu, şeful Marelui Stat Major, şi generalul Ioan Ilcuş, ministrul de Război? Spre edificare, propunem ca, înainte de orice, să-i ascultăm – după varianta Gheorghe Tătărescu – pe şefii militari: “Aceştia – aveasă relateze, la 1 mai 1943, fostul premier –, în fraze sobre, expun un punct de vedere comun: de va fi nevoie, armata se va bate, dar se va bate într-o disproporţie de forţe care nu poate lăsa nici o îndoială asupra sfârşitului”/145. După mai puţin de trei ani, Gheorghe Tătărescu avea să pretindă că cel mai elocvent a fost generalul Ţenescu. Să-l ascultăm, deci, pe memorialist: “O expunere completăşi, în acelaşi timp, impresionantă a situaţiunii create a fost făcută de şeful Statului Major, generalul Ţenescu, care, după ce a declarat că armata îşi va face datoria, a stăruit asupra inegalităţii forţelor ce aveau să se înfrunte. El a pus în lumină capacitatea de luptă, instrucţii şi utilaj a Armatei Sovietice şi a conchis că armata noastră ar putea rezista câtăva vreme, retrăgându-se pe Siret, numai dacă ar putea conta pe sprijinul ulterior al unei mari armate aliate, pusă în mişcare de crearea unui front politic, care ar crea un nou front militar. Fără de acest sprijin, şeful Statului Major este de părere să acceptăm ultimatumul, pentru a nu fi obligaţisă cedăm mâine mai mult decât ceea ce ni se cere azi”/146. Apelând la sursa Petre Andrei, cunoaştem că generalul Ţenescu a avansat cifre, în şedinţa Consiliului de Coroană din seara zilei de 27 iunie 1940. Esenţială, în determinarea unui curent de opinie favorabil acceptării revendicărilor Moscovei, a fost comunicarea potrivit căreia România nu putea opune mai mult de 40 de divizii celor peste 140 de divizii reunite ale posibililor inamici (Bulgaria, Ungaria, U.R.S.S.), din care numai U.R.S.S. dispunea de 100 divizii de infanterie, 20 de brigăzi de cavalerie, 7 divizii moto şi paraşutişti/147 .

Este, netăgăduit, locul nimerit să ne întrebăm dacă evaluările respective erau reale? În ultimii ani, colegii istorici de la Chişinău au dat la iveală unele documente de mare interes pentru problema aflată în atenţia noastră. Între acestea se disting:

-Nota-raport din 18 iulie 1940 (Moscova), semnată de generalul-maior V.Melikov, profesor la Academia Marelui Stat Major al Armatei Roşii, care a fost desemnat de Mareşalul S. K. Timoşenko, ministrul Apărării al U.R.S.S., să inspecteze în ce fel trupele Frontului de Sud (comandant – general de armată G. K. Jukov) şi-au îndeplinit misiunea în lunile iunie-iulie 1940, în cadrul operaţiunii proiectate de Stavka sovietică pentru cazurile de acceptare/neacceptare a notelor ultimative prezentate României pentru cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord/148;

-Raport asupra acţiunilor trupelor Frontului de Sud pentru eliberarea (sic!) a Basarabiei şi Bucovinei de Nord, iunie-iulie 1940, semnat de generalul G. K. Jukov şi principalii săi colaboratori/149;

-Nota privind componenţa trupelor Frontului de Sud la data de 2 iulie 1940/150. Documentele menţionate cuprind informaţii pe care le socotim esenţiale pentru elucidarea unor aspecte ale problemei abordate, mai precis: dispoziţia forţelor mobilizate de sovietici, valoarea lor, operaţiile planificate (scopuri, mijloace şi aria de extindere) etc.  În temeiul documentelor sovietice, astăzi putem pretinde că se cunosc cu precizie următoarele aspecte:

-decizia Moscovei de a acţiona împotriva României s-a luat în prima decadă a lunii iunie 1940 (adică atunci când Anglia şi Franţa se confruntau cu asaltul Wehrmachtului în Vest, iar Hitler era, literalmente, absorbit de stadiul final al operaţiunii declanşate la 10 mai 1940);

-nebănuindu-se care avea să fie reacţia lui Hitler pe tema respectării protocolului secret din 23 august 1939, Moscova a proiectat iniţial operaţia pentru aşa-zisa “eliberare” (în fapt, ocupare) concomitentă a Basarabiei şi Bucovinei (integral);

-operaţia cădea în sarcina trupelor Frontului de Sud (comandant – generalul Jukov), cu bazele în Regiunea militară specială Kiev şi în Regiunea militară Odessa, reunind trei armate (5, 9 şi 12);

-stadiul final al pregătirii Armatelor 9 şi 12 s-a limitat la perioada 11-27 iunie 1940, astfel că, la 24 iunie 1940, trupele să fie concentrate şi, la 28 iunie 1940 (ora 15, ora 14 ora Bucureştilor), să fie pregătite pentru momentul “trecerii frontierei de stat”;

-la nivelul comandamentului Frontului de Sud s-au întocmit două variante ale planului de operaţiuni: prima, la 17 iunie 1940 (prezentată Stavkăi la 22 iunie 1940!), iar cea de a doua – ulterior, ambele având în vedere cele două ipoteze:

 - acceptarea/respingerea de către România a pretenţiilor sovietice/151;

-Nota-raport semnată de generalul Melikov trimitea la cele două variante ale acţiunii Frontului de Sud. Ambele contrazic categoric demonstraţiile generalului Ţenescu, făcute în Consiliul de Coroană la 27 iunie 1940, în sensul că, dacă se accepta riscul unui război cu U.R.S.S., Armata Roşie ar fi depăşit Prutul şi chiar Siretul. În primul rând, generalul trebuia, la nivelul la care acţiona, să pretindă a fi fost bine informat  de către Biroul II asupra intenţiilor Moscovei; în al doilea rând, el trebuia să presupună că trecerea Prutului ar fi însemnat, din partea lui Stalin, o încălcare a condiţiilor protocolului secret din 23 august 1939, ceea ce n-ar fi îngăduit Hitler, tot aşa cum n-a permis, chiar în acele zile, înghiţirea Sudului Bucovinei de către Kremlin. Pe de altă parte, Nota-raport a lui Melikov confirmă că, pentru a cotropi Basarabia şi Bucovina, în cazul rezistenţei României, trupele sovietice au fost pregătite să angajeze o operaţiune ofensivă, cu Prutul ca limită vestică: “Dacă Guvernul României nu cade de acord să părăsească benevol Bucovina şi Basarabia şisă-şi retragă trupele peste râul Prut – sintetiza Melikov –, Armatele Roşii, printr-o ofensivă vertiginoasă, executată pe linia Nistrului, urmau să elibereze cu arma în mână Bucovina şi Basarabia (subl. ns.)”/152. În asemenea situaţie, sovieticii trebuiau să execute – îl cităm pe Jukov – o lovitură concentrată cu Armata 12 de-a lungul Prutului cu direcţia Iaşi, iar cu Armata 9 de la sud de Chişinău pe direcţia Huşi. Varianta a doua, expusă tot de Melikov, avea în vedere “rezolvarea pe cale paşnică a problemei”, adică acceptarea pretenţiilor Moscovei de către Bucureşti, ceea ce ar fi necesitat “introducerea rapidă în Bucovina şi Basarabia doar a unei părţi a trupelor sovietice concentrate pe Nistru, în scopul ieşirii neamânate pe traseul râului Prut”/153.

         Examinând planurile sovietice – fie de trimitere a forţelor armate între Nistru şi Prut, fie de invadare a spaţiului respectiv –, se adevereşte că, la 27 iunie 1940, îndiscuţiile purtate în cele două Consilii de Coroană de la Bucureşti a fost dezbătută ipoteza unui atac armat al U.R.S.S. dacă s-ar fi respins nota ultimativă a lui Molotov. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, nu putea să constituie numaidecât un argument pentru cedare, ci, dimpotrivă, şi pentru respingerea agresivităţii Moscovei.

         În acest cadru, credem că nu poate fi ignorată problema valorii şi calităţii trupelor sovietice destinate operaţiunilor din Basarabia şi Bucovina. Se cunosc, după cercetările de arhivă, posibilităţile României din vara anului 1940: ea nu putea miza pe mai mult de 40 de divizii, din care, pentru apărarea frontierelor de nord-est, se reţineau aproximativ 20 de mari unităţi (16 divizii de infanterie, 2 divizii de cavalerie ş.a.), plus cel mult 2-3 divizii de infanterie din rezerva Marelui Stat Major/154.

În şedinţa Consiliului de Coroană din seara de 27 iunie 1940, generalul Ţenescu – după cum ne amintim – s-a referit, de asemenea, la existenţa în subordinea sa a 40 de divizii. În schimb, el a evaluat (după varianta Petre Andrei) la peste 140 de divizii valoarea forţelor reunite ale U.R.S.S., Ungariei şi Bulgariei. Cifrele avansate au fost, desigur, exagerate. Mai întâi, pentru că nu se cunoaşte existenţa nici unui plan de acţiune comună a celor trei state în cazul în care România ar fi respins notele ultimative ale Moscovei. În al doilea rând, generalul Ţenescu, evaluând separat forţele sovietice, a identificat: 100 divizii de infanterie, 20 brigăzi de cavalerie, 7 divizii motorizate/155.

Noi îl bănuim pe generalul român de tentativă de dezinformare a participanţilor la şedinţa Consiliului de Coroană/156.

         Un alt aspect ce se impune a fi elucidat priveşte gradul în care autorităţile române au fost la curent în 1940 cu preparativele militare ale U.R.S.S. de acţiune în Basarabia şi Bucovina şi, mai mult, cu riscurile reale ale respingerii necondiţionate a notelor ultimative ale lui Molotov. Studiile şi monografiile publicate până acum, lucrările cu caracter memorialistic, începând, de pildă, cu cunoscuta carte a lui Grigore Gafencu din 1944/157, s-au referit la preparativele U.R.S.S. (pe plan diplomatic, îndeosebi) din 1939-1940 în vederea ocupării Basarabiei, Moscova acţionând – precum în cazurile Finlandei, Ţărilor Baltice şi Poloniei – pentru transpunerea în viaţă a prevederilor faimosului protocol secret von Ribbentrop-Molotov. Într-un asemenea context au fost luate în consideraţie toate declaraţiile lui Molotov, liderul diplomaţiei sovietice, preparativele pentru un atac în Basarabia la 6 decembrie 1939158, toate demersurile Kremlinului la Berlin etc. Se înţelege că n-au fost neglijate pregătirile militare, sub acest aspect “urmărirea” sovieticilor avansând de partea română odată cu desfăşurarea însăşia evenimentelor, în 1939-1940, mai ales prin eforturile Biroului II al Marelui Stat Major.

         Spre ilustrare, vom apela la informaţiile obţinute şi sintetizate de acest organism, dat fiind şi faptul, de mare semnificaţie istorică,căştirile culese de el au fost la îndemâna unora dintre factorii implicaţi în deciziile din iunie 1940 ale Consiliilor de Coroană de la Bucureşti (Guvern, Rege şi Armată). În baza datelor culese de Biroul II român, Bucureştii au fost la curent în 1940:

-cu concentrările de trupe sovietice la est de Nistru în prima jumătate a anului/159;

-cu faptul că, după 1 aprilie 1940 (lucru atestat şi de sursele sovietice), concentrările de trupe au fost sistematice, având în vedere intervenţia “în eventualitatea unei acţiuni armate a U.R.S.S.” în desfăşurarea evenimentelor din sud-estul european;

-cu faptul că agitatorii comunişti şi propagandiştii din Armata Roşie au răspândit zvonul că România se pregătea să atace U.R.S.S., dar că, în schimb, U.R.S.S. va obliga România să-i cedeze Basarabia şi Bucovina/160.

La 19 iunie 1940, Biroul II a prezentat lucrarea Consideraţiuni politico-strategice privind situaţia României după capitularea Franţei, material ce releva înrăutăţirea situaţiei generale a ţării noastre şi evidenţia posibilitatea ca U.R.S.S. “să-şi îndrepte acţiunea sa şi asupra României, propunându-şisă respingă pe români din Basarabia şi Bucovina şi, eventual, să ducă frontul pe Carpaţii Răsăriteni”/161. U.R.S.S. putea beneficia – se sublinia de Biroul II român – de situaţia Germaniei (cu grosul trupelor sale angajate în Vest) şi “să treacă la atac” fără a mai anunţa Berlinul. Nu a fost, se ştie, cazul, dar, oricum, materialul din 19 iunie 1940 avertiza categoric: “Această intenţiune [a U.R.S.S. de a intra în Basarabia şi Bucovina] trebuie întrevăzută ca foarte posibilă (subliniat în original – n.ns.) şi este perfect în perfect acord cu toate informaţiile primite de Marele Stat Major (Secţia 2-a) în ultimul timp”/162.

         În atare împrejurări, sugerează Sinteza Biroului II român de la finele anului 1940, prezentarea notelor ultimative sovietice nu a survenit ca o totală surpriză pentru cercurile conducătoare de la Bucureşti/163. Ceea ce a surprins, adăugăm noi, a fost doar faptul că intervenea o anume realitate, confruntarea cu o situaţie necunoscută fiind pentru oricine, se ştie prea bine acest lucru, oricum dezagreabilăşi plină de inedit, cu consecinţe imposibil de perceput în absenţa impactului.

         Ceea ce ne surprinde, într-o asemenea stare de lucruri, a fost modul în care s-a recepţionat la Bucureşti ştirea despre prezentarea primei note ultimative sovietice şi atmosfera ce s-a creat. Din notele lui Gheorghe Tătărescu desprindem detalii atât în această privinţă, cât şi cu referire la demersurile guvernului român de amânare a momentului impactului, ceea ce constituie un nou argument în sensul că liderii politici şi militari pătrunseseră intenţiile agresive ale Kremlinului.

         Reţinem, deci, din însemnările premierului Gheorghe Tătărescu: “Consiliul de Coroană [din 27 iunie 1940, ora 12,20] se deschide sub preşedinţia Regelui într-o atmosferă copleşitoare. Consilierii Regelui, membrii Guvernului şi şefii Armatei sunt prezenţi. Suveranul expune scopul convocării Consiliului şi îmi dă cuvântul. Expun pe larg istoricul raporturilor noastre cu Sovietele, precum şi toate negocierile duse de Guvern pentru a înlătura agresiunea rusă. Într-o linişte grea citesc textul ultimatumului primit în cursul nopţii şi sfârşesc prin a enumera primele măsuri militare şi administrative luate, cerând apoi voie Guvernului să-mi spun părerea după ce vor fi vorbit toţi membrii Consiliului…”/164 . Surprinzătoare au fost îndemnurile survenite practic instantaneu în direcţia admiterii pretenţiilor sovietice. Nu insistăm, întrucât problema a fost deja tratată/165, asupra consultărilor urgente ale guvernului român cu Berlinul şi Roma, cu toate capitalele ţărilor membre ale Înţelegerii Balcanice. Rezultatele, cum se cunoaşte, au fost descurajatoare, dar ne intrigăşi astăzi graba cu care oficialităţile de la Bucureşti au optat pentru angajarea unor negocieri cu Moscova, desfăşurate sub spectrul admiterii unor concesii pe seama Basarabiei şi Nordului Bucovinei?

         Să revenim însă la însemnările lui Gheorghe Tătărescu pe marginea desfăşurării primului Consiliu de Coroană din 27 iunie 1940, reţinând chiar demonstraţiile celui în cauză: “… La sfârşitul dezbaterilor arăt imposibilitatea rezistenţei împotriva armatei Sovietelor şi demonstrez consecinţele unei asemenea rezistenţe: distrugerea completă a propriei noastre armate, cotropirea vertiginoasă a ţării şi distrugerea statului român. Pun, de asemenea, în lumină imposibilitatea unei retrageri a armatei, sfârşind prin a apăsa asupra necesităţii menţinerii intacte a forţelor noastre militare până în ceasul final al războiului. În concluzie, cer şi Consiliul aprobă ca Guvernul, în răspunsul său, să confirme primirea ultimatumului şisă ceară fixarea locului unde trebuia să trimitem negociatorii reprezentând statul român. Urmăream în chipul acesta să facem o ultimă tentativă pentru a deschide calea discuţiunilor şisă câştigăm câteva zile pentru a putea evacua în ordine armata, autorităţile, precum şi populaţia românească ce n-ar fi voit să rămână sub regimul de ocupaţie rus…”/166.

         Tabloul general sugerat era mult prea sumbru. Impresia nu putea să nu fie decât dezarmantă asupra celor prezenţi, iar peste câţiva ani, în 1945-1947, sovieticii vor şti să aprecieze acest lucru, de vreme ce admiseră prezenţa marcantă a lui Gheorghe Tătărescu în guvernul comunizant al dr. Petru Groza. Cu referire la ceea ce ne interesează, să reţinem însă – după cum am prezentat deja – că în 1940 era exclusă posibilitatea întrevăzută de premierul de atunci de a se produce, în cazul respingerii notelor sovietice, “cotropirea vertiginoasă a ţării” şi “distrugerea” statului român. Echilibrul de forţe germano-rus trebuia urmărit în zonă, iar Gheorghe Tătărescu ştia acest lucru (iar, dacă nu-l ştia cu precizie, îl bănuia), excludea ca România să fi fost integral ocupată de U.R.S.S. Suntem de acord că Tătărescu nu a avut acces la corespondenţa diplomatică sovieto-germană ce a premers agresiunea U.R.S.S. din iunie 1940 contra României.

         Neştiind, premierul român putea fi parţial absolvit de responsabilităţile ce-i incumbau, deşi, dacă nu el personal, atunci, prin serviciile specializate din subordine (Biroul II şi S.S.I.-ul lui Mihail Moruzov), Tătărescu trebuia să cunoască în profunzime secretele colaborării sovieto-germane şi, separat, planurile Berlinului şi ale Moscovei.

În acest stadiu al problemei, presupunem că ignoranţa Bucureştilor, deopotrivă cu teama, a cântărit greu la 27 iunie 1940 în adoptarea deciziei de evacuare a Basarabiei şi Nordului Bucovinei. Care au fost acele elemente? Astfel:

1. Deşi a sondat şi a primit îndemnul Berlinului la 27 iunie 1940 de a reglementa pe cale paşnică “diferendul” cu U.R.S.S. (în sensul cedării Basarabiei şi a Nordului Bucovinei)/167, ceea ce, din păcate, n-a ştiut (ori n-a putut să afle) guvernul român a fost că Reichul, Hitler şi Joachim von Ribbentrop au recomandat să se atragă atenţia Moscovei – prin ambasadorul german von der Schulenburg – că, dacă nu se interesa de soarta Basarabiei şi dacă prezenţa Bucovinei pe lista revendicărilor sovietice constituia o noutate, în restul României Germania “avea interese economice deosebit de importante.

         Aceste interese cuprind terenurile petrolifere, cât şi terenurile agricole. În consecinţă, Germania era deosebit de interesată să evite ca aceste regiuni să se transforme într-un teatru de război…”/168. Era, în fond, un avertisment al Berlinului prezentat Moscovei şi pe care, fără nici un fel de îndoială, aceasta n-ar fi cutezat să-l ignore. Cunoaşterea acestui document la Bucureşti, la 27 iunie 1940, ar fi fost benefică pentru adoptarea unei atitudini corespunzătoare faţă de pretenţiile Moscovei, respingându-le necondiţionat.

2. În cursul veacului XX, cabinetele de la Bucureşti, în mai multe rânduri, au  ameninţat (ori chiar au trecut la fapte, ca în 1916) cu distrugerea zonei petrolifere drept replică la pericolele ce se profilau din partea unor agresori probabili ori reali. Cea mai cunoscută a fost situaţia din 1939-1940, când autorităţile române au cooperat strâns cu anglo-francezii pentru a pregăti minarea regiunii petrolifere Ploieşti şi a rezervelor de combustibili lichizi, preîntâmpinând căderea lor în mâinile Reichului nazist/169. Acţiunea a eşuat lamentabil, ca urmare a contramăsurilor germane, dar şi ca o consecinţă a reorientării politicii României spre Berlin, în prima jumătate a anului 1940/170. Este greu de înţeles însă faptul că Bucureştii, cunoscând interesul major al Berlinului pentru petrolul românesc, nu au apelat la argumentul respectiv, mizând – în cazul unei agresiuni a Armatei Roşii în Basarabia şi Bucovina de Nord – pe exacerbarea disputei germanosovietice, pe inadmisibilitatea pentru Reich a unei apropieri exagerate a trupelor sovietice de regiunea Ploieşti. Desfăşurarea ulterioară a faptelor confirmă întrutotul aceasta. Aşa, de pildă, la 30 august 1940, Joachim von Ribbentrop va transmite lui von der Schulenburg, spre atenţionarea lui Molotov, că Germania şi Italia interveniseră, impunând dictatul de la Viena Bucureştilor, pentru că nu puteau admite izbucnirea unui conflict între Ungaria şi România pentru Transilvania, dat fiind că “Puterile Axei au un interes fundamental în menţinerea păcii şi a ordinii în aceste zone”. Liderul diplomaţiei germane nu ascundea faptul că, în primul rând, erau în discuţie petrolul şi grânele României, ce aveau să fie totdeauna “de o importanţă vitală pentru Axă (subl. ns.)”/171 .

Un alt aspect notabil: la numai două luni după agresiunea sovietică în nord-estul României, Berlinul aprecia deja că trupele Moscovei se apropiaseră excesiv de mult de râvnita zonă Ploieşti. Garanţiile acordate României de Germania şi Italia, imediat după impunerea dictatului vienez/172, au semnificat, în context, şi un avertisment adresat Moscovei, în sensul că extinderea dominaţiei sovietice dincolo de Prut avea să o angajeze în dispută cu înseşi Puterile Axei.

          Reacţia lui Molotov nu a întârziat: el acuza Germania pentru garanţia acordată României, de… violarea pactului din 23 august 1939/173 .

         Acestea au fost, însă, fapte ulterioare celor petrecute la 27 iunie 1940. Ceea ce însă autorităţile de la Bucureşti trebuiau să aprecieze erau rolul şi locul petrolului românesc în diplomaţia şi strategia celui de-Al III-lea Reich, iar aceasta în condiţiile blocadei iniţiate de englezi odată cu declanşarea celui de-al doilea război mondial/174. Cea mai recentă lucrare de circulaţie internaţională privind ponderea problemei petrolului în desfăşurarea conflagraţiei din 1939-1945/175 atestă interesul major al Germaniei pentru resursele româneşti, ce au acoperit în tot cursul ostilităţilor cel puţin 1/3 din totalul necesităţilor militare ori civile ale Reichului/176. Robert Goralski şi Russell W. Freeburg, autorii lucrării citate, consideră că, după ocuparea de către U.R.S.S. a Basarabiei şi Nordului Bucovinei în iunie 1940, nu a fost “o coincidenţă”că, în următoarele săptămâni, “Hitler s-a orientat ireversibil către invazia sa în Rusia (subl. ns.)”/177 . În adevăr, cercetările de specialitate au confirmat că, la confluenţa lunilor iunie/iulie 1940, a survenit decizia lui Hitler de a iniţia preparativele în vederea unui atac în Est, împotriva U.R.S.S. Dacă la 25 iunie 1940, deci după declanşarea de către Kremlin a problemei Basarabiei şi Bucovinei, generalul Halder reţinea, în Jurnalul său, că Hitler oscila între invazia Angliei şi “o lovitură în Est”/178, la 22 iulie 1940 el consemna decizia Führerului: Problema rusă va fi rezolvată pe cale ofensivă. Trebuie elaborat planul operaţiunii proiectate”/179.

În aprecierea rolului şi locului problemei petrolului românesc pentru Germania, înainte de agresiunea U.R.S.S. din iunie 1940, nu se poate considera că Bucureştilor le-a lipsit o imagine veridică/180. Tocmai pentru că aceasta era situaţia, la 27 iunie 1940, decizia României trebuia săţină cont de factorul petrol. Iarăşi considerămcă era de datoria guvernului român şi a organelor din subordine (serviciile de informaţii şi contrainformaţii, în speţă) să fi pătruns la vreme intenţiile germane, să înţeleagă rostul cel avea România în cadrul proiectelor germane, după cum îl cunoşteau în privinţa proiectelor franco-britanice.

         Sub acest aspect, suntem convinşică de cel mai mare folos, decisiv, era aflarea programului “eşalonat” de Adolf Hitler, la 8 martie 1939, relativ la acţiunile ofensive ale Reichului în 1939-1941 pe vechiul continent, şi anume:

-1939 (“nu mai târziu” de 15 martie) ocuparea Cehoslovaciei;

-în continuare – Polonia;

-în ceea ce priveşte Ungaria şi România, a precizat Führerul, “ele, indiscutabil, intră în spaţiul vital al Germaniei.Căderea Poloniei şi exercitarea unor presiuni corespunzătoare le vor face, desigur, înţelegătoare. Atunci, noi vom controla pe deplin marile lor resurse agricole şi surse de petrol. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Iugoslavia. Acesta este planul, care va fi îndeplinit până în 1940. Şi atunci, Germania va deveni de neînvins”/181.

Străbăteau, în directiva Führerului, nu numai esenţa programului, ci şi orarul: nu mai târziu, deci, de 1940, România avea să fie cuprinsă în Lebensraum-ul hitlerist. Nu putem conchide decât că, având cunoştinţă de aceste proiecte, Bucureştii trebuiau, la 27 iunie 1940, să abordeze din altă perspectivă notele ultimative sovietice, căutând să obţină toate beneficiile ce se întrevedeau în condiţiile – bine cunoscute la Bucureşti – ale rivalităţii ireconciliabile dintre Berlin şi Moscova! Din nefericire, Bucureştii nu au urmat exemplul Finlandei, din lunile precedente, optând pentru o politică de apropiere faţă de Berlin: guvernele dictaturii autoritare a regelui Carol al II-lea au urmat drumul cel mai prost – s-a admis o cedare (evacuarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei), nebănuind că vor urma şi altele, consimţite tot la recomandarea şi chiar sub presiunile hitleriste, din câteva calcule incoerente ori de-a dreptul meschine:

-că se scurtcircuita drumul spre inima Reichului, spre Berlin, care nu era decât unul al servituţii;

-că se menţineau intacte (reluăm expresia, citată, a lui Gheorghe Tătărescu) “forţele noastre militare până în ceasul final al războiului”, o iluzie ce nu trebuia să-şi afle loc în calculele politicienilor români.

         Iar toate acestea într-un moment când singura decizie era aceea de a apăra o ţară, cu orice risc şi împotriva oricui. Avantajele unei asemenea poziţii erau multiple şi, toate, spre binele României, adică:

-nu se crea (cum s-a întâmplat) un precedent periculos, folosit de vecinii şi duşmanii României în 1940, de a-i pretinde pe rând şi prin acţiuni conjugate părţi ale teritoriului naţional;

-imaginea României ce s-ar fi impus cu obligativitate devenea aceea a unui stat care ştia să se bată pentru el însuşi, iar nu pentru interesele altora ori sub imperiul unor calcule improprii. A contat foarte mult în împrejurările analizate, de ce să nu recunoaştem, că România nu a opus veto-ul său pretenţiilor sovietice. V. M. Molotov, cel dintâi, a realizat că România, cedând într-un rând, o va face şi în alte cazuri, iar în cursul războiului mondial şi îndeosebi după aceea U.R.S.S. a profitat de această convingere ce s-a creat la Kremlin, după propriile mărturisiri ale fostului şef al diplomaţiei sovietice/182;

-prin decizia sa de cedare, guvernul român a admis un precedent nu numai pentru soarta celorlalte provincii istorice (Transilvania, Dobrogea de Sud), ci a oferit un avantaj nebănuit Kremlinului, de care acesta s-a slujit în cursul războiului şi care face să se perpetueze consecinţele pactului din 23 august 1939. Despre ce este vorba? În anii luptei contra Germaniei, în care U.R.S.S. a avut un rol deosebit, Moscova a pretins şi aobţinut de la noii ei parteneri (Anglia, mai întâi, apoi S.U.A. ş.a.) ca aceştia să-i recunoască, cel puţin, teritoriile anexate la frontiera de Vest, pe care în 1939-1940 însuşi Hitler, duşmanul comun dintre 1941 şi 1945, le admisese ca atare/183.

Nu reluăm istoria teritoriilor de la graniţele de Vest absorbite de fosta U.R.S.S., reţinând doar că, la sfârşitul ostilităţilor din 1939-1945 şi prin tratate de pace în bună regulă şi formă, acestea au fost recunoscute de Marii Aliaţi occidentali drept… teritorii sovietice. Şi, între acestea, distingem toate zonele prevăzute de protocolul secret din 23 august 1939, nu numai Basarabia ori (suplimentar) Nordul Bucovinei, ci şipărţile estice ale Poloniei, pentru care în 1939 s-a declanşat războiul mondial, ştiut fiind că Poloni a s-a aflat tot timpul din 1939 până în 1944 alături de Naţiunile Unite, iar nu ca România,  care, între 1941 şi 1944, a combătut Rusia comunistă;

-prin prisma celor consemnate, deducem – fără teamă de a greşi–că decizia din iunie 1940 a afectat pe termen lung evoluţia României, dar, în primul rând, în anii războiului, când a determinat ţara să participe la ostilităţi alături de tabăra Axei – cel mai puţin dorită de poporul român şi cel mai puţin favorabilă intereselor româneşti în raport cu întreaga politică externă promovată de Bucureşti în decursul epocii interbelice.

Un ultim aspect asupra căruia dorim să insistăm: rezistenţa, ca alternativă la politica de cedare în faţa presiunilor U.R.S.S., îmbrăţişată de autorităţile de la Bucureşti la 27 iunie 1940, reprezenta formula ideală, formula cea mai avantajoasă, deşi plină de risc, pentru prezentul şi viitorul ţării. Pe de altă parte, nu putem să nu reţinem că, pentru a rezista, România trebuia să aibă această capacitate. Până acum, din motive lesne de înţeles, s-a îngroşat peste măsură lipsa condiţiilor internaţionale propice, în mod direct – izolarea deplină a ţării, pentru a se fi dat un răspuns negativ U.R.S.S. Nu vedem de ce n- am recunoaşte o atare situaţie, dar, în opinia noastră, decisivă pentru a se fi ales calea rezistenţei era trăinicia internă a statului român, funcţionalitatea lui ca organism sănătos sută la sută, luciditate în asumarea riscurilor şi capacitatea de a se întrevedea, deopotrivă, succesul ori dezastrul. Nu trebuie un examen special, în continuare, pentru a afla în ce stadiu de indisponibilitate se afla statul român în vara anului 1940 (sub aspectele politic şi social, sub raportul pregătirii militare, al echilibrului şi solidităţii naţionale, pe planul raporturilor interetnice ori al stabilităţii instituţionale etc. etc.) pentru a înţelege de ce România s-a sustras singurei opţiuni de onoare – lupta cu agresorul comunist. Din acest punct de vedere, apreciem că Ion Antonescu nu era departe de adevăr în rechizitoriile sale făcute “vechiului regim” (carlist) de îndată după venirea sa la putere184. Era întru totul adevărat că slăbiciunea vechiului regim a condus la cedările teritoriale, iar acestea, la rândul lor, au agravat situaţia regimului, care s-a şi prăbuşit instantaneu în septembrie 1940.

         Pentru a afla, finalmente, răspunsul de esenţă la întrebările ce am formulat nu mai este cazul să ne extindem. Iar dacă persistă vreo neînţelegere în privinţa responsabilului principal sau vreun semn de întrebare cu privire la nejustificata cedare grabnică a Bucureştilor în iunie 1940 în faţa pretenţiilor U.R.S.S., propunem să ne adresăm nemijlocit celui care, atunci, a fost indiscutabil Nr. 1 dintre toţi cei aflaţi în epicentrul unor evenimente dureroase şi pline de grave şi îndelungi consecinţe. Acesta era regele Carol al II-lea care, la 16 octombrie 1943, nota în Jurnalul său: “Am împlinit jumătate de veac. Trebuie să mărturisesc că, deşi au trecut, în acest răstimp, atâtea peste capul meu, nu simt aceşti 50 de ani apăsând pe umerii mei. Privind înapoi, trebuie să constat că viaţa mea n-a fost lipsită de interes şi de mişcare. A fost o luptă continuă, o luptă pentru credinţele mele şi pentru progresul poporului meu. Chiar dragostea pentru Duduia [Elena Lupescu], care a făcut să fiu atât de atacat şi de defăimat, a făcut parte din acest ansamblu de bătălii continue. N-o regret nici o clipăşi astăzi, în zilele de restrişte, ca şi în acele de mulţumire. A fost un izvor continuu de bucurie, un loc de adăpost pentru sufletul meu.

         Nu zic că n-am făcut greşeli, chiar unele mari. Azi mi se pare că cea mai mare a fost de a nu m-aşeza, cum o doream împreună cu Călinescu, hotărât şi de la început înfruntând toate riscurile trecătoare, de partea Aliaţilor. Am făcut greşeala de a-mi apleca urechea celor fricoşi, şi îndeosebi lui Urdăreanu, care în acel moment se făcuseră campionii închinării, de frică, în faţa aroganţei germane. E adevărat că România ar fi suferit, dar nu mai mult decât acum, dar cel puţin n-ar fi fost umilită. Basta pentru trecut, ochii trebuiesc acum aţintiţi asupra viitorului şi numai asupra lui şi să activăm toţi pentru eliberarea României din gheara nazistă”/185.

         Este deosebit de semnificativ faptul că, aproape concomitent ori imediat după ce s-au produs grozăviile evacuării Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, oamenii politici de la Bucureşti, participanţi ori nu la deciziile adoptate, au revenit cu noi precizări, argumentări sau motivaţii ale poziţiilor exprimate de ei ori au căutat prilejul să-şi dezvolte punctele de vedere. A intervenit, cvasi-automat, o delimitare categorică a celor care insistaseră pentru admiterea notelor ultimative ale Kremlinului (Gheorghe Tătărescu, Ion Gigurtu ş.a.) de aceia care se pronunţaseră împotriva evacuării provinciilor istorice răsăritene ori care, deja, nu mai admiteau o atare “soluţie”.

         Din prima categorie s-a impus, prin persuasiune şi străduinţa de-a afla noi argumente forte, în fapt scuze, premierul în funcţie la momentul iunie 1940. L-am citat, evident, pe Gheorghe Tătărescu, căruia timpul şi politica promovată în anii 1945-1947 i-au mai îngăduit să revină asupra problemei în atenţie. Astfel, mai întâi, în şedinţa com ună a Comisiilor de politică externă ale celor două Camere ale Parlamentului României din 2 iulie 1940, el a menţionat că, între cele două alternative (rezistenţă ori acceptare), a optat pentru ultima din înalte raţiuni: “Am hotărât evacuarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord pentru a nu pune în primejdie viitorul românismului. Declar aici că am luat această hotărâre sub presiunea forţei, într-unul din cele mai grele momente ale istoriei noastre şi lăsând viitorului sarcina să judece actul nostru”/186. Într-un memoriu (datat 1 mai 1943, Poiana-Gorj), Gheorghe Tătărescu avea să revină asupra faptelor din iunie 1940, conchizând la un moment dat: “Respingerea ultimatumului era, desigur, soluţiunea cea mai uşoară, era actul reflex al unui popor, care corespundea şi instinctului ţării şi simţămintelor armatei. Respingerea şi rezistenţa erau, în orice caz, pentru mine şi Guvern, soluţiunea cea mai comodă.Rămâneam în istorie autorii gestului eroic, care a trimis un popor mic să înfrunte o luptă cu forţe de amploare giganticăşi, refugiindu-ne apoi în depărtări senine, am fi aşteptat în linişte sfârşitul războiului. Acceptarea ultimatumului era soluţiunea cea grea, era soluţiunea cea dureroasă:părăsirea vremelnică a provinciilor voievodale, retragerea armatei cu spatele la inamic, suferinţele populaţiei aruncate în voia soartei – toate ruinele şi toate suferinţele erau legate de această soluţiune, singura însă care lăsa Statul român cu puterile intacte şi care îi da răgaz să aştepte desfăşurarea viitorului. Sentimentul şi interesul egoist ne dictau respingerea ultimatumului şi rezistenţa. Raţiunea şi datoria faţă de ţară ne dictau acceptarea. Nu am ezitat a hotărî acceptarea şi am luat asupra mea şi a guvernului odiosul acestei hotărâri [subl. ns.], răspunzând Guvernului de la Moscova că «pentru a evita recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, Guvernul român se vede silit să primească condiţiile de evacuare a teritoriilor cerute de Soviete»”/187.

         În sfârşit, reintrat în viaţa politică a ţării după actul de la 23 august 1944,Gheorghe Tătărescu se va destăinui, într-un interviu acordat ziarului “Drapelul” din 17/18 ianuarie 1945, asupra condiţiilor din iunie 1940, denaturându-le grosolan, căci interpreta cedarea – devenise la modă de-acum! – ca o dovadă… de prietenie faţă de U.R.S.S. şi, totodată, lansa atacuri contra lui Iuliu Maniu, atacuri convenabile cercurilor comuniste şi comunizante cu care avea să pactizeze curând prin formarea guvernului dr. Petru Groza: “Declar că voi putea dovedi cu acte şi cu relatări de fapte, răzimate pe documentări purtând garanţiile oficialităţii, că un guvern Iuliu  Maniu nu ar fi putut întru nimic împiedica desfăşurarea implacabilă a evenimentelor istorice din 1940. În schimb, însă, este sigur că dl. Maniu ar fi adoptat nu soluţia guvernului meu, adică soluţia păcii (sic!), ci, aşa cum rezultă din toate declaraţiile şi manifestările sale, soluţia rezistenţei armate, adică soluţia războiului, care ar fi atras nimicirea vremelnică a Statului român […]. Drama României din 1940 – se disculpa politicianul transfigurat în filo-sovietic –a fost nu consecinţa politicii noastre, ci rezultatul inevitabil al războiului european, provocat de Germania hitleristă”/188.

         De partea cealaltă, adică a adversarilor evacuării Basarabiei şi Nordului Bucovinei, vocile ce s-au făcut auzite au fost redutabile, mai numeroase şi mai vehemente. Au fost angrenate personalităţi de excepţie, care au dat -se înţelege – greutate poziţiilor prezentate. Câteva exemple le considerăm memorabile, fapt pentru care şi insistăm asupra lor.

         În şedinţa Consiliului de Coroană din zorii zilei de 30 august 1940 şi care a luat în dezbatere problema Transilvaniei în legătură cu “arbitrajul” la care îndemnau Hitler şi Mussolini prin delegaţii lor la Viena, Victor Iamandi a revenit la un moment dat la întâmplările survenite anterior a propos de pretenţiile Kremlinului asupra Basarabiei şi Nordului Bucovinei. El s-a adresat Regelui: “Sire, consecvent cu cele ce am susţinut în Consiliul de Coroană de la 27 iunie, consecvent cu ce am susţinut în al doilea Consiliu de Coroană [din aceeaşi zi], când mi-am exprimat nedumerirea că suntem pe drumul concesiunilor permanente şi nu se poate prevedea un sfârşit favorabil pentru ţara noastră, pentru toate aceste argumente şi motive, care fac parte integrantă din conştiinţa mea de român, şi astăzi sunt împotriva primirii arbitrajului. Nu cred în garanţiile care se dau şi socot că politica noastră de astăzi n-a dus la nici un rezultat pozitiv. Pentru aceste consideraţiuni, nu trebuie să primim arbitrajul. Trebuie să rezistăm, pentru că războiul nu s-a terminat”/189.

         Tot în acelaşi cadru, dar în Consiliul de Coroană din 31 august 1940, cu prilejul luării în dezbatere a “arbitrajului” impus României la Viena în ceasurile imediat precedente, liderul P.N.Ţ, Iuliu Maniu, nu s-a abţinut a se referi la consultările iniţiate de suveran în luna iunie şi la care vorbitorul nu participase:

“Cred că cedarea Basarabiei, fără nici un fel de rezistenţă, a fost o profundă greşeală, ale cărei urmări le suferim astăzi (subl. ns.). Trebuia, cu orice preţ şi cu orice sacrificiu, chiar cu sacrificiul de a suferi o înfrângere, să rezistăm (subl. ns.). Naţiunile suferă înfrângeri pe câmpul de luptă,războiul are şansele sale bune sau rele, mari şi puternice naţiuni au fost înfrânte, poporul românesc a pierdut şi el războaie, dar prin vitejia soldaţilor săi şi prin puternica conştiinţă naţională, a prins puteri de viitor, pentru înălţarea ţării, în viitor. Aşa, am pierdut în Basarabia peste 2 milioane de români, fără nici cea mai mică rezistenţă. De aici, vă puteţi Dv. închipui descurajarea care a cuprins toate provinciile, pe toţi românii, şi umilirea care a cuprins armata română, care ar fi voit să aibă ocazia ca să arate că, dacă diplomaţia românească n-a ştiut a lucra, ea ştie să sângereze pe câmpul de luptă, pentru salvarea onoarei naţionale”/190.

         Cu acelaşi prilej, Gheorghe Brătianu a observat de asemenea: “Eu nu vreau nici să îngreunez aceste dezbateri şi nici să fac procesul trecutului, deşi odată va fi făcut; dacă nu-l vom face noi, alţii îl vor face, dar ţin să amintesc un lucru: am luptat pentru o anumită politică, în afară de ceea ce era în ultimii ani. Ţin să spun că, dacă am luptat pentru că aveam nădejdi şi convingere, şi eu am făcut chiar declaraţii în această privinţă, [a fost] că prin această politică puteam păstra graniţele ţării”/191.

         Neîntrecutul Nicolae Iorga, la reuniunea amintită a Comisiilor de politică externă ale Parlamentului, din 2 iulie 1940, a intervenit cu precizări nuanţate, prezentând finalmente poziţia celor mai de seamă politicieni ai ţării, consemnată într-un memorabil document: “Noi avem de ales două procedări: Procedarea Dietei Poloniei la împărţirea ţării. A vorbit unul, altul, a fost o luptă oratorică între dânşii şi s-a terminat printr-un vot care a însemnat admiterea de către naţiune a sfâşierii teritoriului. Aceasta este o hotărâre pe care, după părerea mea, nu o putem lua şirăspunderea va fi pentru toţi cei care se vor ralia la dânsa. Sau să facem ce-a făcut înţeleptul Rege Carol I şi acel mare ministru al lui, Ion Brătianu: faţă de un act de nedreptate, asemănător cu cel care se face azi României, retragem armata din teritorii, retragem funcţionarii. Nu luăm nici o hotărâre care să lege viitorul”/192 .

         Este neîndoios însă că, în epocă, cele mai incisive şi decisive au fost demersurile generalului Ion Antonescu. El se manifestase ca unul dintre cei mai dârzi adversari ai lui Carol, mai cu seamă după 30 martie 1938, după ce fusese scos din guvern şi, mai apoi, din cadrele armatei. În iunie 1940, generalul a procedat la întocmirea unui memoriu destinat regelui, dar pe care – datele fiind depăşite de evenimente – nu i l-a mai încredinţat/193. Insistând, generalul avea să fie primit în audienţă de către Carol al II-lea, la 1 iulie 1940, fără nici un efect însă. La plecare, solicitantul a predat suveranului o scrisoare de protest vehement faţă de cele intervenite după abandonarea Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa în robia comunistă rusească/194. Acest document, redactat în termeni radicali, dar exprimând corect realităţile, a fost rapid difuzat şi perceput ca atare de către opinia publică. Generalul Antonescu a fost cel dintâi pedepsit, fiind, din ordinul personal al Regelui, trimis într-un surghiun de aproape două luni la Mănăstirea Bistriţa din Oltenia.

         În perioada ce a urmat, Ion Antonescu avea să revină adeseori asupra erorilor din iunie 1940 privind evacuarea fără luptă a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa. La 1 octombrie 1940, de pildă, el considera: “Pentru salvarea ţării, pentru păstrarea onoarei, pentru mândria tradiţiilor ei şi pentru respectul morţilor ei, armata s-ar fi luptat. Ea s-ar fi sacrificat, chiar fără folos, dacă i s-ar fi cerut. Conducerea i-a refuzat însă această supremă satisfacţie”/195 .

         Note:

87 Ion Mamina, Consilii de Coroană, p. 262-268.

88 Ibidem, p. 268-269.

89 Vezi, îndeosebi, V. F. Dobrinescu, Bătălia pentru Basarabia, passim; ADAP, Serie D, vol. X, passim; The Department of State, Nazi-Soviet Relations, passim; Vitalie Văratic, Şase zile din istoria Bucovinei (18 iunie – 3 iulie 1940),Rădăuţi, 2001, passim.

90 ADAP, Serie D, vol. X, p. 3-4; Vitalie Văratic, op. cit., p. 180-181.

91 Vezi Dokumentî vneşnei politiki, t. XXIII/1, Moskva, 1995, p. 364-368.

92 Ibidem; Vitalie Văratic, op. cit., p. 178.

93 Ibidem.

94 Ibidem.

95 ADAP, Serie D, vol. X, p. 9-10.

96 Franz Halder, Voennîi dnevnik, 1939-1942, II, Moskva, 1969, p. 60

97 Vezi Gh. Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, Bucureşti,

Editura Ştiinţificăşi Enciclopedică, 1988, p. 72.

98 ADAP, Serie D, vol. X, p. 11-12.

99 Ibidem.

100 Vitalie Văratic, op. cit., p. 188.

102 ADAP, Serie D, vol. X, p. 22-23.

103 Ibidem.

104 Dinu C. Giurescu, România în al doilea război mondial (1919-1945), Bucureşti, 1999, p. 18 şi urm.; Alesandru Duţu, Maria Ignat, 1940. Drama României. Rapt şi umilinţă, Bucureşti, 2000, p. 86 şi urm.

105 Vezi îndeosebi lucrările semnate de V. F. Dobrinescu, Dinu C. Giurescu, Ion Şişcanu, Mircea Muşat, Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Ion Constantin, Anatol Petrencu, Vitalie Văratic ş.a.

106 Vezi Gh. Buzatu, România cu şi fără Antonescu, p. 80-81.

107 Vezi V. F. Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia, p. 215-216.

108 Ibidem.

109 Cf. Gh. Buzatu, Diplomaţi români împotriva cedărilor teritoriale, în Academia

Română, Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologice, seria IV, t. XXV/2000, p. 17-28.

110 Vezi V. N. Vinogradov şi colaboratori, Bessarabia na perekrestke evropeiskoi

diplomaţii. Dokumentî i materialî, Moskva, 1996, p. 348-354 (doc. nr. 17); p. 361-367 (doc. nr. 23); Vitalie Văratic, Şase zile din istoria Bucovinei, p. 197 şi urm.; M. A. E. al României/M. A. E. al Federaţiei Ruse, Relaţiile româno-sovietice. Documente, II, 1935-1941, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, pp. 324-331, 340-345, 345-346). A se vedea şi telegrama telefonată nr. 1 636/Moscova, 27 iunie 1940, în care Gh. Davidescu transmitea Centralei din Bucureşti versiunea sa asupra conţinutului şi desfăşurării întrevederii cu Molotov din seara precedentă, când Moscova a prezentat cel dintâi ultimatum României (ibidem, p. 332-334). Documentul a fost întregit, după scurt timp, printr-o telegramă transmisă prin telegraf (ibidem, p. 334-335). Vezi şi ediţia în limba rusă a documentelor de referinţă: Sovetsko-rumânskiie otnoşeniia, II, 1935-1941.

Dokumentî i materialî, Moskva, 2000, doc. nr. 163, 169 şi 170.

111 Gh. Buzatu, în “Academica”, Bucureşti, nr. 8/2000; idem, România între ultimatum şi dictat (1940), în Identitate naţionalăşi spirit european – Acad. Dan Berindei la 80 de ani, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, pp.441-452.

112 Vezi Vitalie Văratic, op. cit., p. 199-200.

113 Ibidem, p. 200.

114 Ibidem, p. 200-202.

115 Ibidem, p. 202-203.

116 Ibidem, p. 203.

117 Ibidem, p. 204.

118 Ibidem.

119 Vezi Corneliu Mihai Lungu, Ioana Alexandra Negreanu, România în jocul Marilor

Puteri. 1939-1940. Documente, Bucureşti, 2000, passim; Vitalie Văratic, Preliminarii la raptul Basarabiei şi Nordului Bucovinei, Bucureşti, 2000, passim.

120 Gh. Buzatu, România cu şi fără Antonescu, p. 80.

121 Ibidem.

122 Ibidem, p. 81.

123 Vezi minuta întrevederii în V. N. Vinogradov şi colaboratori, Bessarabia…, p. 361367 (doc. nr. 23); Relaţiile româno-sovietice. Documente, II, 1935-1941, p. 340-345; Sovetskorumânskiie otnoşeniia…, II, p. 323-327 (doc. nr. 169); Vitalie Văratic, Şase zile din istoria Bucovinei, p. 210-217 (doc. nr. 13).

124 Vitalie Văratic, op. cit., p. 209.

125 Gh. Buzatu, op. cit., p. 209; Relaţiile româno-sovietice. Documente, II, 1935-1941, p. 335-336.

126 Relaţiile româno-sovietice. Documente, II, 1935-1941, p. 342 (minuta convorbirii

Molotov-Davidescu, pp. 340-345).

127 Vitalie Văratic, op. cit., p. 216.

128 Ibidem, p. 217.

129 Gh. Buzatu, op. cit., p. 81-82.

130 Vezi minuta întrevederii în Relaţiile româno-sovietice. Documente, II, 1935-1941,p.

 

345-346; Sovetsko-rumânskiie otnoşeniia…, II, p. 327-328.

 

131 Ibidem, p. 330; Relaţiile româno-sovietice. Documente, II, 1935-1941, p. 347.

 

132 V. F. Dobrinescu, Bătălia pentru Basarabia, p. 221; Vitalie Văratic, op. cit., p. 219

 

220.

 

133 Ibidem, p. 220.

 

134 Gh. Buzatu, op. cit., p. 42.

 

135 Cf. Petre Andrei, Jurnal. Memorialistică. Corespondenţă, ediţie V. F. Dobrinescu şi

 

colaboratori, Iaşi, 1993, p. 89-91.

 

136 Ibidem, p. 90.

 

137 Gh. Buzatu, op. cit., p. 43.

 

138 Ibidem.

 

139 Ibidem.

 

140 Petre Andrei, op. cit., p. 92.

 

141 Ibidem.

 

142 Relativ la cronologia, condiţiile şi valoarea cedărilor teritoriale din 1940, vezi sinteza

 

întocmită în cadrul Ministerului Afacerilor Străine al României, intitulată:“Împrejurările în care s-au produs pierderile teritoriale suferite de România şi consecinţele lor” (Hoover Institution Archives, Stanford University, Palo Alto, California, U.S.A., Collection D. G. Popescu, Box no. 3, 25 pagini dacilografiate).

 

143 Pe marginea prăpastiei. 21-23 ianuarie 1941, vol. I, Ediţia a doua de Ioan Scurtu,

 

Bucureşti, 1992, p. 51-56. Memoriul, întocmit în cursul lunii iunie 1940, dar nedefinitivat, a fost urmat de o scrisoare, din iulie 1940, predată, tot atunci, regelui Carol al II-lea (ibidem, p. 57-58). 144 Ibidem, p. 58.

 

145 Gh. Buzatu, op. cit., p. 93.

 

146 Ibidem.

 

147 Petre Andrei, op. cit., p. 92.

 

148 Vezi Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele lui pentru Basarabia. Culegere de

 

documente, p. 26-34.

 

149 Ibidem, p. 35-81.

 

150 Ibidem, p. 81.

 

151 Ibidem, p. 60-61.

 

152 Ibidem, p. 26.

 

153 Ibidem.

 

154 România în anii celui de-al doilea război mondial, vol. I, p. 260-261.

 

155 Petre Andrei, op. cit., p. 92.

 

156 Gh. Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, II, Bucureşti,

 

Editura Enciclopedică, 1995, p. 247-248.

 

157 Vezi Préliminaires de guerre a l’Est, passim.

 

158 Alexandru Cretzianu, secretarul general al M.A.S. al României în 1939-1941, într-o

 

conferinţă ţinută la Paris în 1954, a insistat asupra “indicaţiunilor” ce atestau că U.R.S.S. pregătea un atac în Basarabia chiar la sfârşitul anului 1939. În acest sens, conferenţiarul amintea de următoarea comunicare a lui Grigore Niculescu-Buzeşti, însărcinatul cu afaceri român la Riga, din 4 noiembrie 1939: “În timpul negocierilor pentru tratatul militar ruso-leton, şeful delegaţiunii sovietice, vice-comisarul pentru Marina de Război, Isakov, a declarat şefului Statului Major al armatei letone, că, la terminarea negocierilor cu Finlanda, se va produce o acţiune sovietică în contra Basarabiei şică, în acest scop, se găsesc deja importante contingente concentrate în zonele militare Harkov şi Odessa”.

 

159 Ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către trupele sovietice (Sinteză, 1940),

 

p. 10.

 

160 Ibidem.

 

161 Ibidem, p. 11.

 

162 Ibidem, p. 11-12.

 

163 Ibidem, p. 12-13. De reţinut că, la 23 mai 1940, generalul Florea Ţenescu, într-un

 

memoriu prezentat Palatului, dovedea că pătrunsese secretele pactului de neagresiune sovietogerman din 23 august 1939 şi solicita dispoziţii de rigoare: “Pactul ruso-german [în fond, protocolul secret anexat] lasă Rusiei posibilitatea de a ataca Basarabia. Este ultimul moment pentru ca guvernul să comunice M.St.M.-ului dacă Basarabia trebuie apărată sau evacuată. De această alternativă depinde pregătirea dispozitivului de apărare sau evacuare în timp util a materialului militar şi a bunurilor mobile. Răspunsul impune extremă urgenţă” (apud Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, II2, p. 1103.

 

164 Gh. Buzatu, op. cit., p. 93.

 

165 Vezi, îndeosebi, Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 1095-1137.

 

166 Gh. Buzatu, op. cit., p. 93-94. Cf., de asemenea, raportul publicat de premier imediat

 

după agresiunea sovietică (Gheorghe Tătărescu, Evacuarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, Craiova, 1940, 26 p.).

 

167 ADAP, Serie D, vol. X, Frankfurt-am-Main, 1963, p. 57-61, doc. nr. 67.

 

168 Ibidem, p. 11-12, doc. nr. 13.

 

169 Cf. Horia Brestoiu, Impact la paralela 450. Incursiune în culisele bătăliei pentru

 

petrolul românesc, Iaşi, 1986, passim; Gh. Buzatu, O istorie a petrolului românesc, p. 322 şi urm.

 

170 Cf. Philippe Marguerat, Le IIIe Reich et le pétrole roumain. 1938-1940, Geneve-

 

Leiden, 1977, passim.

 

171 ADAP, 1918-1945, Serie D: 1937-1945, Band X, p. 485-487, doc. nr. 415 (telegrama

 

nr. 1.565/30 august 1940 a lui von Ribbentrop către Ambasada germană din Moscova).

 

172 Ibidem, p. 480-481, doc. nr. 413 (document datat 30 august 1940, Viena, semnat de

 

Joachim von Ribbentrop şi Ciano).

 

173 ADAP, 1918-1945, Serie D: 1937-1945, Band XI1, Bonn, 1964, p. 41, doc. nr. 38

 

(telegrama nr. 1.884/9 septembrie 1940 a lui von der Schulenburg către von Ribbentrop).

 

174 Vezi, în mod special, Robert Goralski, Russell W. Freeburg, Oil and War. How the

 

Deadly Struggle for Fuel in WWII Meant Victory or Defeat, New-York, 1987, passim.

 

175 Ibidem.

 

176 Ibidem, p. 59.

 

177 Ibidem, p. 61; Gh. Buzatu, O istorie a petrolului românesc, p. 328-330.

 

178 Vezi supra.

 

179 Gh. Buzatu, Din istoria secretă, I, p. 70.

 

180 Philippe Marguerat, op. cit., p. 157 şi urm.

 

181 Gh. Buzatu, Dosare ale războiului mondial, Iaşi, 1978, p. 22.

 

182 Vezi Felix Ciuev, Sto sorok besed s Molotovîm. Iz dnevnika…, Moskva, 1992, passim.

 

183 Vezi Gh. Buzatu şi colaboratori, Secretele protocolului secret von Ribbentrop-

 

Molotov, passim.

 

184 Vezi Ion Antonescu, Un A.B.C. al anticomunismului românesc, I, ediţie Gh. Buzatu,

 

Iaşi, 1992, p. 98 (extras din cuvântarea lui I. Antonescu la aniversarea Unirii din 1918 – Alba Iulia, 1 decembrie 1940).

 

185 Text şi comentarii în Gh. Buzatu, Din istoria secretă…, II, p. 255-256.

 

186 Apud Ion Şişcanu, Raptul Basarabiei – 1940, Chişinău, 1993, p. 49.

 

187 Gh. Buzatu, România cu şifără

 

Antonescu, p. 95.

 

188 Apud V. F. Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia, p. 237-238. 189 Apud Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 1251.

 

190 Ibidem, p. 1280.

 

191 Ibidem, p. 1283.

 

192 Dezbaterile Senatului (şedinţa din 2 iulie 1940).

 

193 Cf. Ion Antonescu, Un A.B.C. al anticomunismului românesc, I, p. 60-62.

 

194 Ibidem, p. 63-64.

 

195 Ibidem, p. 59.

 

Add comment

Comentariile fiecarui articol sunt verificate de un moderator. Nu folositi cuvinte obscene, rasiste, antisemite, care insulta o categorie sociala, etnica, rasiala, politica etc.


Security code
Refresh

Arhiva de articole

< Iunie 2017 >
Lu Ma Mi Jo Vi Du
      1 2 3 4
5 6 7 8 9 10 11
12 13 14 15 16 17 18
19 20 21 22 23 24 25
27 28 29 30    

Reclama

Donatie PayPal

Puteti dona prin PayPal pentru a ajuta acest site:

Amount: