headerphoto
DEPORTARI DIN BASARABIA - Silvia Petruşcu (Căldărari) – Cotiujenii Mari, judetul Soroca: Urgia a venit în casa noastră în noaptea spre 13 iunie 1941 - Toţi se rugau lui Dumnezeu să nu moară pe pământ strain PDF Imprimare Email
Scris de Administrator   
Duminică, 11 Iunie 2017 13:01

Intenţia dnei Silvia Petruşcu (Căldărari), la vârsta înaintată a dumneaei, de a scrie şi a lăsa urmaşilor aceste triste amintiri, mi s-a părut o faptă demnă şi curajoasă.

În urma „eliberării" Basarabiei de către Armata Roşie în 1940 şi 1944, din comuna Cotiujenii Mari, judeţul Soroca au fost represate 71 de familii (157 de persoane), inclusiv 2 familii de pedagogi, familiile a 3 avocaţi, a unui fost primar, unui ex-deputat în Parlamentul României, 29 de familii de ţărani înstăriţi, 3 bărbaţi pentru că au întârziat cu plătirea impozitelor, 1bărbat a fost împuşcat în ograda proprie de un soldat beat. Printre deportaţi au fost 39 de femei, 61 de bărbaţi, 57 de copii. Printre cei ridicaţi în primul val de deportări masive din iunie 1941 a fost şi familia de pedagogi Petruşcu. Silvia Pertuşcu (Căldărari) pe atunci avea 16 ani şi era elevă la Liceul „Regina Maria" din Chişinău.

Mai jos publicăm câteva fragmente din amintirile dnei Silvia Pertuşcu (Căldărari), propuse redacţiei de profesorul-pensionar Ion Ghilaşcu din Cotiujenii Mari. Dumnealui ne-a mărturisit că de mai mult timp încearcă s-o ajute pe autoare să editeze această lucrare, dar deocamdată nu a reuşit să găsească persoana (sau persoanele) care să-şi asume cheltuielile poligrafice.

Povestea vieţii mele

M-am născut la 11 octombrie 1925 în satul Cotiujenii Mari, judeţui Soroca, într-o familie de pedagogi. Tăticul meu, Petruşcu Iacob, era director de şcoală, iar mama, Claudia – învăţătoare. Mai aveam un frate Anatolie, cu 10 ani mai mare, care era elev la un liceu din Chişinău. Mare a fost bucuria părinţilor când, după 11 ani de căsnicie, a venit pe lume şi fetiţa multdorită...

Urgia a ajuns în casa noastră în noaptea spre 13 iunie 1941.

Decuseară era linişte. Drept că de vreo 2-3 zile pe la primărie mişunau soldaţi. Lumea vorbea şi de o adunare secretă, fără ca cineva să bănuiască ce se va întâmpla. Ne-am culcat ca de obicei, pe la orele 23. Pe la ora 2 au început să latre câinii, apoi s-au auzit bătăi în uşă. Casa s-a umplut cu soldaţi ruşi înarmaţi. Din sat era numai preşedintele sovietului sătesc, Petru Raţă.

Un ofiţer a ordonat: „Sculaţi-vă, sunteţi arestaţi. Ieşiţi cu toţii în camera de alături! Închideţi obloanele!"

Casa noastră nu avea obloane. Eu aşa de tare m-am speriat că au început să-mi clănţăne dinţii în gură, să-mi tremure mâinile şi picioarele. Ne uitam speriaţi unul la altul, neînţelegând ce se întâmplă.Tata a fost director de şcoală în sat aproape cinci decenii, mama - învăţătoare, n-au fost bogaţi şi nimănui n-au făcut rău. Trăiam din leafă şi din ce aveam în gospodărie: păsări, câţiva stupi de albine...

Mama a început să plângă, bunicuţa a leşinat. Tata stătea înmărmurit locului, fiind păzit de un soldat cu revolver. Au făcut percheziţie fără să spună ce caută. Au răscolit toată casa, dar n-au găsit nimic suspect.

Mama, sărmana, a strâns repede ce a putut: două perne, o plapumă, un geamantan cu lenjerie, două-trei kilograme de zahăr, pâine. Banii, vreo 70 de ruble, leafa tatei, i-a pus lui tata în buzunar. Toţi eram în stare de şoc. Arestaţi fiind, am ieşit din casă şi am sigilat-o. Cu o căruţă, însoţiţi de doi soldaţi înarmaţi şi căruţaşul, am pornit spre gară...

Când am ajuns la gara Cobâlea, se făcuse deja ziuă, vagoanele de marfă ne aşteptau.

De tata ne-au despărţit, spunând că bărbaţii vor călători separat. În vagon eram 9 familii: 9 mame şi 21 de copii până la 16 ani. Din satul nostru eram şapte familii: Petruşcu, Varzari, Surugiu, Ursachi, Popescu, Salotşteim, Barbăroş. Acolo mai erau soţia directorului de şcoală din Căpreşti cu doi copii şi soţia primarului din Ştefăneşti cu un băiat. Vagonul era amenajat cu nişte paturi de scânduri cam la 55 cm de la podea şi un WC provizoriu amenajat dintr-o ţeavă, în faţa căreia am atârnat un cearşaf.

Bunicuţa noastră nu se putea ţine pe picioare. Mama a vorbit cu nişte şefi şi spre seară bunica a fost lăsată să plece acasă. Cum a ajuns sărmana înapoi nu mai ştiu, căci când ne-am întors în sat n-am mai găsit-o. Nimeni n-a putut să-mi arăte măcar locul unde a fost înmormântată.

Trenul care ne ducea spre Siberia avea 30 de vagoane. Vagonul nostru avea patru ferestre mici şi o uşă zăvorâtă. Ruseşte nu ştia nimeni. Când se oprea trenul, mai multe santinele se postau în jurul vagonului. În vagonul de alături, după cum am aflat mai apoi, era soţia fostului primar de Răspopeni, cu 5 copii de la 1 an până la 10 ani. Femeia tocmai fusese operată şi nici nu putea să ţină copilul mic în braţe.

În gară la Şoldăneşti pe bărbaţi i-au coborât din vagoane, i-au pus să stea în pirostrii şi au făcut apelul. Apoi iarăşi i-au urcat în vagoane, pe care le-au lăsat în gară să aştepte formarea unui alt tren.

Pe la asfinţitul soarelui am trecut Nistrul. În vagoane era un bocet şi o jale de neînchipuit. Lumea nu putea să înţeleagă pentru ce a fost ridicată, ce va fi cu bărbaţii, copiii lor? Plângeam cu toţii, iar trenul ne ducea tot mai departe de Basarabia şi baştina noastră.

Drumul pătimirilor noastre

În fiecare dimineaţă, ajungând într-o gară oarecare, ne scoteau câte doi din fiecare vagon şi mergeam cu santinelele după apă fierbinte, la care i se zicea „ceai". La amiază ne dădeau o căldare de supă, o jumătate de căldare de terci şi câteva pâini negre, pe care nu o puteam mânca şi de cele mai multe ori o aruncam pe geam când vedeam mai mulţi copii, care alergau bucuroşi să prindă bucăţile.

Peste o săptămână, pe înserate, am trecut Volga. Evenimentul a fost marcat iarăşi cu un val de bocete: era clar că ţinem drumul Siberiei.

Pe bărbaţi nu i-am mai văzut şi nimeni nu ştia nimic de soarta lor.

Peste două zile am ajuns la Ural, într-o gară numită Zlatoust. Trenul a fost tras pe o linie moartă. O santinelă mi-a spus, în mod secret, că în acea zi, 22 iunie 1944, s-a început războiul cu Germania. Unii îşi făceau cruce, sperând că vom fi lăsaţi să mergem acasă. Dar, odată trecuţi pe pământul Siberiei, întoarcerea era cu neputinţă. Liniile de cale ferată erau ocupate de eşaloane militare încărcate cu armament şi soldaţi care plecau pe front. Câte 2-3 zile stăteam pe linia moartă, încuiaţi şi păziţi de soldaţi, de parcă eram nişte puşcăriaşi. Era foarte cald. Apa ce ni se dădea era insuficientă şi atunci când ploua, strângeam şi apă de ploaie de pe streaşina vagonului. Copiii mici se sufocau de căldură. Din vagonul nostru n-a murit nimeni, dar în celelalte au fost mai multe cazuri de deces şi morţii erau lăsaţi pe la gări - de soarta lor n-a mai ştiut nimeni.

Mămica nu se simţea bine. Odată a leşinat şi cu mare greu şi-a revenit. Toţi se rugau lui Dumnezeu să nu moară pe pământ străin.

În timpul călătoriei am întâlnit multe vagoane cu moldoveni, dar numai cu femei şi copii, care la fel nu ştiau nimic despre soţii lor. În fiecare dimineaţă ni se făcea apelul.

Peste 18 zile am ajuns la Novosibirsk. Am stat încuiaţi în vagoane o săptămână. Mai erau şi alte eşaloane cu basarabeni. Acolo au mai murit mai mulţi bătrâni şi copii. Apoi ne-au încărcat în partea de jos, destinată pentru marfă şi bagaje, a unui vapor mare. Alţii au nimerit pe barje. Soldaţii ne-au părăsit. Eram însoţiţi de vreo doi şefi, care mereu erau cu ochii pe noi. Barjele, destinate pentru căratul lemnului, erau tixite cu femei şi copii basarabeni. Pluteam pe râul Obi, spre Oceanul Îngheţat de Nord. Noaptea era frig, apa era rece. Ţânţarii ne mâncau de vii. Peste vre-o două zile am ajuns la Tomsk, dar ne-am oprit în orăşelul Asino, unde o parte am rămas, alţii plecând mai departe.

Asino era un centru raional. De acolo ne-au dus în satul Molceanovo. Dimineaţa ne-au descărcat sub cerul liber. Era frig, cernea o ploaie măruntă şi rece. Copiii mici plângeau, iar cei mai mari, ne uitam speriaţi prin jur şi nu vedeam decât malul gol al râului Obi. Satul era situat mai sus, pe deal. Pe mal erau multe pachete mari cu coajă de mesteacăn. Sărmanele mame, au desfăcut pachetele şi au acoperit cu fâşiile de coajă copilaşii şi bagajele pe care le mai aveau.

Din merindele luate de acasă nu rămăsese nici urmă. Bani nu avea nimeni. Aşa am stat pe mal o jumătate de zi. Apoi a venit un şef şi ne-a luat în primire. De pe malul râului ne-au cărat cu nişte căruţe la o şcoală mare şi ne-au spus că deocamdată vom trăi acolo. Ne hrăneau pe sponci. Câteva zile am stat în aşteptare, neştiind ce va fi mai departe cu noi. Mama se simţea rău, slăbise tare.

În Siberia de gheaţă

Într-o dimineaţă au venit nişte şefi şi ne-au spus că vom lucra la tăiat pădure. La început i-au ales pe cei mai tineri, mai buni de lucru şi i-au luat cu ei în taiga. Restul am fost repartizaţi în kolhozurile din raion. Pe noi, un grup de femei, ne-au dus cu căruţa într-un kolhoz situat la vreo 30 km de la Molceanovo. În drum ne-au spus că kolhozul a pregătit pentru noi o casă cu 5 pereţi. Nedumeriţi, noi ne întrebam, cum o fi arătând acea casă. La faţa locului am văzut o casă obişnuită cu 4 pereţi, iar cel de al cincilea o despărţea în două camere mari cu ieşiri separate. În fiecare cameră era un cuptor şi o sobă de fier, laiţe de dormit. Am trăit în casa ceea un an. Într-o cameră eram 4 familii, în cealaltă - 3 familii. În fiecare săptămână din raion venea un militar, care făcea apelul şi noi semnam pe o listă că suntem prezenţi. Nu aveam dreptul să plecăm nicăieri din sat.

Populaţia băştinaşă ne-a primit cu bunăvoinţă. Acolo mai erau mulţi oameni deportaţi în anii 30 din alte regiuni ale URSS.

Vara am lucrat la cultivarea inului; în septembrie - la scos cartofi, iar toamna târziu – la treieratul grâului şi ovăzului. Eu am lucrat mai mult lângă maşinişti. Pe o masă mare erau aduşi snopi de grâu şi eu le tăiam cu cuţitul legătorile. Maşinistul era un om tare cuminte, căruia îi era milă de mine şi de toţi moldovenii deportaţi în Siberia. În minutele de odihnă vorbeam cu el ruseşte, mă întreba despre viaţa de la noi, despre familia mea. Era în vârstă şi n-a fost luat la front.

Iarna mai tăiam lemne pentru foc. Zăpezile erau mari şi gerurile agungeau la 40 de grade. În prima iarnă am umblat în opinci împletite din in şi cu hainele pe care le aveam de acasă. Verile erau călduroase, dar cu mulţi ţânţari. Mai erau şi nişte muşte care dacă te înţepau - sângele curgea. În jur erau multe mlaştini.

Pe timp de toamnă şi iarnă ne hrăneam cu pâine şi fel de fel de pomuşoare care creşteau acolo. Persoanele care lucrau primeau câte 600 grame de pâine pe zi, copiii şi cei care nu puteau lucra – câte 100 de grame. Eu cu mama primeam un tain de 700 grame de pâine pe zi, fiindcă ea nu putea lucra, fiind tare bolnavă.

Primăvara ne-au mutat în alt sat, tot în raionul Molceanovo, numai că acolo erau mai mulţi moldoveni deportaţi. În casa în care am fost cazaţi fiecare familie avea o laiţă pe care dormea. Munceam din greu în pădure şi vara, şi iarna. Pe timp de iarnă ne făceam mai întâi cărare cu lopata prin zăpada până la brâu. Primăvara sădeam cartofi, dar toamna scoteam puţină roadă, deoarece nu aveam pe ce cumpăra mai milţi cartofi de sămânţă...

Aşa, cu greu şi amar, am ajuns în anul 1944.

Mama spunea mereu: „Tare aşi vrea să mai trăiesc, să aud ca s-a terminat războiul, să ne mai vedem cu toţii acasă, la Cotiujenii Mari". Ea a scris undeva, la Moscova, să afle ce-i cu tata şi fratele. Astfel am aflat că tata era într-un lagăr de deţinuţi politici din Ural. Am încercat să-i scriem, dar scricorile noastre erau întoarse înapoi pe motiv că adresatul nu se află acolo. Pe ultimul plic era scris că tata nu se mai află în lagărul dat de la 2 februarie 1942. Despre fratele Tolea ne-au scris că nu se află în ţară.

...Aşa a trecut iarna anului 1944. Primăvara am sădit mai mulţi cartofi, pentru a ne asigura cu hrană. Mama se simţea din ce în ce mai rău. În luna eu mai m-am îmbolnăvit de malarie şi nu mai puteam munci. Peste o lună mă aştepta nenorocirea...

Moatrea mamei

După sărbătorile de Sfinţele Paşti au mai murit două mame de ale noastre. De la una au rămas trei copii, de la alta, o bătrână din Soroca - nora cu trei copii, care peste câţiva ani s-a dus şi ea în lumea celor drepţi, lăsând orfani cei trei copilaşi.

Cu o săptămână înainte de Duminica Mare, mama a visat că o să moară anume în ziua acestei mari sărbători creştine. M-a trimis la o rusoaică s-o rog să-mi dea o bucată de ceară din care singură a făcut lumânări şi le-a pus pe geam alături de o cutie cu chibrituri. M-a rugat să am grijă de tata, dacă mai este în viaţă. Nu-mi închipuiam ce va fi dacă o voi pierde. Au trecut 5 zile...Era în sâmbăta Duminicii Mari, zi de pomenire a morţilor. A venit la noi o vecină şi i-a adus mamei de pomană un peşte fript, o cană cu lapte şi o hrincă de pâine. Mama a împărţit pomana în două şi m-a rugat să mănânc împreună cu ea. N-am vrut s-o amărăsc şi am mesit amândouă. Aveam febră, mă scuturau frigurile. Ghemuită lângă sobă, parcă m-a furat somnul. Vecinii noştri erau la muncă, în casă eram numai eu cu mămica.

La un moment mămica m-a chemat „să mai vorbim". Am ascultat-o şi ea a continuat: „Draga mamei, astăzi am să mor şi tu ai să rămâi singură între străini. Tare am dorit să ne întoarcem cu toţii la casa noastră, dar, se vede, că aşa mi-i dat... Tu să nu te cerţi cu nimeni, lasă mai bine să treacă de la tine, da nu-ţi face duşmani... Te rog să nu mă uiţi, chinul meu să-ţi fie ca o călăuză în viaţă. Am trecut prin multe greutăţi, să-ţi ajute şi ţie bunul Dumnezeu. Să ştii că la mănăstirea Cuşelăuca, la o călugăriţă, prietenă cu bunicuţa, sunt lăsate la păstrare două icoane din casa noastră. Una din ele este icoana, cu care ne-am cununat cu tăticul. O icoană să ţi-o iei ţie, ca blagoslovenie de la mine, alta să o dai lui Tolea. Pe unde o mai fi el, sărmanul fără părinţi, fără nici un ajutor de nicăieri... Să nu mai plângi atâta, că şi tu eşti bolnavă, nu mai ai puteri. Culcă-te lângă mine, să te văd mai bine..."

I-am îndeplinit rugămintea. Eram cu ochii pe chipul ei suferind. Mama a parcurs cu ochii camera şi şi-a oprit privirea la mine. Din ochi au început să-i picure lacrimi. Cu privirea pe dânsa, eu parcă muţisem. Mama a stat un timp cu ochii pierduţi, apoi, din ultimile puteri, a strigat cu glas tare: „Silvia! Tolea!" Am sărit speriată. Mi-a făcut semn cu mâna să mă apropii. Cu mâna tremurândă m-a tras la obrazul ei ud de lacrimi, m-a sărutat şi a închis ochii fără să mai spună ceva...Cu mânile tremurânde am aprins lumânarea de pe fereastră... M-am lăsat pe pieptul ei şi am început să plâng amar...

Am îmormântat-o cu ajutorul vecinilor a doua zi. La căpătâi i-am pus o cruciuliţă...

„Cruce albă de mesteacăn

Rătăcită printre trestii

Cine te cunoaşte oare

Cruce fără de poveste! ..."

Pedepsit, chiar dacă n-a făcut nimănui niciun rău

Tăticul meu, Iacob Petruşcu, născut în anul 1882, a fost învăţător. După absolvirea Şcolii Pedagogice din Simferopol a ocupat funcţia de director de şcoală în satul Cotiujenii Mari, judeţul Soroca, până în anul 1940. Era un om bun la suflet şi liniştit, iubea copiii. Se interesa mult de istoria satului, avea multe documente, însă la momentul deportării, toate s-au pierdut.

Când eram mică, îmi spunea poveşti până adormeam. A lucrat în calitate de învăţător şi director la şcoala din Cotiujenii Mari timp de 35 de ani. Aveam o casă spaţioasă şi frumoasă, o livadă cu pomi altoiţi de tata, stupi de albini şi o florărie cu trandafiri de toate culorile. Gospodăria era îngrijită de mâinile lui. În 1940, când Basarabia a fost ocupată de ruşi, el n-a vrut să se refugieze. Era convins că n-a făcut nimănui nici un rău, nu aveam bogăţii, şi a rămas în sat.

Nu bănuia, nici prin gănd să-i treacă, că vor veni alte timpuri, când va fi izgonit din propria casă şi va muri departe, în Siberia, despărţit de fiinţele dragi, la care a ţinut atât de mult. La momentul deportării tăticul avea 59 de ani, era un om sănătos, voinic, energic şi plin de viaţă. Dar omul poate muri nu numai de boală, ci şi de „inimă rea".

În procesul deportării, bărbaţii au fost despărţiţi de soţii şi copii. Soarta lor a fost mult mai grea ca a femeilor, ei fiind maltrataţi, impuşi la muncă silnică, au trăit în condiţii inumane. Cunosc aceste detalii de la alţi represaţi, pentru că de la tata, după despărţire, n-am primit nici o veste, ca apoi să ni se comunice că din 1942 nimeni nu ştie unde-i şi ce-i cu dânsul...

Tăticule drag, mă închin adânc în faţa ta. Nu ştiu unde-i mormântul tău. O fi undeva în munţii Ural. Oricum, virtual, îţi sărut, cu lacrimi în ochi, mâinile tale muncite, dar puternice, care atăţea ani m-au dus în braţe. Te rog să mă ierţi. Pe tine şi pe mămica n-o să vă uit niciodată. Deseori le povestesc copiilor şi nepoţilor mei despre chipurile voastre dragi şi luminoase. Dumnezeu să vă odihnească în pace!

Ani grei

După moartea mamei au urmat ani grei.

După ce s-a sfârşit războiul, am încercat să iau legătura cu Cotiujenii, de unde am aflat că bunicuţa era în sat, dar nu trăia în casa noastră: autorităţile sovietice au dat-o afară. Îşi târa, sărmana, zilele şi bătrâneţele pe la casele oamenilor milostivi, care o adăposteau. I-am scris bunicuţei o scrisoare pe coajă de mesteacăn şi i-am trimis-o într-un plic obişnuit. O prietenă de-a mea din copilărie, Larisa Veneru, i-a citit bunicăi scrisoarea spălată cu lacrimi amare. Nu ştiu cum şi de unde, dar după acea scrisoare bunicuţa cu Larisa mi-au trimis nişte bani, pe care am procurat produse alimentare ca să-mi restabilesc puterile secate în urma bolii. Măncarea era foarte scumpă şi am îndurat multă foame. Am mâncat turte de urzică, făcute cu făină din oase de peşte şi coapte pe plită. Am mâncat şi carne de cal pierit, strângeam viermi de sub coaja copacilor pe care-i tăiam, numai ca să nu murim de foame...

Xenia

Când eram în Siberia, o femee din Soroca a murit, lăsând-o pe noră-sa, Xenia, cu doi copii: Marusea – de 5 ani şi Lionea – de 15 ani. Lionea lucra la un atelier de tâmplărie, Xenia - în pădure. Era o femeie frumoasă, înaltă şi voinică. În iarna anului 1947-48 Xenia s-a îmbolnăvit de gripă. La fiecare 3 zile trebuia să mergea pe jos 12 km până la spital, pentru ca să-i prelungească concediul de boală. Era un ger de 30-40 de grade, iar femeia se îmbrăca mai uşurel, ca să poată merge mai repede. În primăvară boala s-a agravat – avea tuberculoză. A fost internată în spital, iar copiii au rămas acasă singuri. Spitalul era într-un lagăr cu deţinuţi din Ural. Xenia primea de la soţ scrisori şi tare o ruga să aibă grijă de copii până când va fi eliberat şi va veni în vizită la ei. Petru câteva luni i s-a făcut mai bine, dar în toamnă a fost din nou internată în spital, de unde au adus-o în preajma sărbătorilor de iarnă în sicriu. Când au deschis sicriul ca s-o vadă copiii, Marusea a leşinat... A fost înmormântată lângă mămica mea.

Lionea mergea la lucru în continuare, Marusea rămânea singurică acasă. Mai târziu dânsa îmi mărturisea: "Mă uitam pe fereastră la crucea de la mormântul mamei...Nu mă puteam duce, că eram mică, troienele erau mari şi gerul năptasnic..." Adeseori, când aveam timp liber, mă duceam la aceşti doi copilaşi şi le făceam de mâncare, uneori dormeam cu fetiţa. Apoi am hotărât cu Elisaveta, o moldoveancă din Făleşti, cu care locuiam într-o casă, să-i luăm la noi pe cei doi orfani. Iar în primăvara anului 1949 comendatura le-a dat documente şi au plecat la bunicii lor, la Soroca.

Revenirea la baştină

În martie 1953 a murit Stalin. Vestea a fost pentru deportaţi aidoma unui fulger. Toţi aşteptam să se întâmple ceva. Dar abea în anul 1956 a venit multaşteptata veste: ni s-a permis să ne întoarcem la baştină, în Basarabia, dar pe cont propriu. Am vândut tot ce mai aveam, am luat documentele şi „Adio, Siberie". Nu ne venea a crede că suntem liberi. În drum spre casă am făcut un popas de o săptămână la Moscova, la verişorii mei, cu care nu ne văzusem o mulţime de ani.

Autoirăţile din sat nu s-au bucurat de revenirea noastră. Preşedindele sovietului sătesc era unul dintre acei, care a contribuit la deportarea noastră. În casa părintească, care era cea mai mare şi amenajată din sat, fusese amplasat internatul şcolii. Am ocupat o magazie din ograda casei părinteşti. Autorităţile s-au făcut a nu vedea fapta noastră, poate pentru că se apropia iarna. Soţul, cu mare greu, s-a aranjat la lucru. Lumea bună din sat ne-a ajutat cu ce a putut, pentru ce toată viaţa le rămân recunoscătoare.

Peste doi ani ne-au dat voie să ocupăm două camere în casa părintească, dar să plătim chiria la stat. După 5 ani însă ne-au impus s-o eliberăm pentru şcoală, oferindu-ne în schimb o casă comunală cu 3 odăi, bucătărie şi terasă, cu un lot de pământ.

Eu am început să lucrez la spital, deoarece nu reuşeam să acoperim cheltuielile familiare. Volodea şi Tolea urmau şcoala, iar Galea şi Grişa frecventau grădiniţa.

Cu Anatolie, fratele de la Bucureţti, ne-am întâlnit tocmai în anul 1958.

În anul 1990 o mare parte dintre cei represaţi au fost reabilitaţi. Ne-au întors casa părintească. Am primit document de reabilitare a întregii familii. Tare ne-am bucurat! Însă pierderea părinţilor în Siberia, distrugerea familiei, şcoala neterminată la timp rămân nişte răni pe care nimeni şi niciodată nu le va putea vindeca.

Silvia Petruşcu (Căldărari)

7 iunie 2012

Sursa: cuvintul.md

 

Arhiva de articole

< Iunie 2017 >
Lu Ma Mi Jo Vi Du
      1 2 3 4
5 6 7 8 9 10
12 13 14 15 16 17 18
19 20 21 22 23 24 25
26 27 28 29 30    

Reclama

Donatie PayPal

Puteti dona prin PayPal pentru a ajuta acest site:

Amount: